La 81 de ani, Niculae Mircea e unul dintre acei eroi discreți de lângă noi, care pot și trebuie să inspire generațiile viitoare.

Niculae Mircea e nepotul celui care și-a legat definitiv numele de monumentul istoric Caru’ cu bere, Nicolae Mircea, la dispariția căruia ziarul „Universul” titra, în decembrie 1929, „Moartea unui mare român”.
Niculae Mircea și-a asumat sarcina de a restaura și prezerva acest simbol al Bucureștiului de ieri și de azi. Nu doar în memoria bunicului a cărui statuetă (un bust de bronz realizat de Ion Stanea) poate fi admirată azi la Caru’ cu bere, ci și pentru că se simte dator să le redea clienților de azi și de mâine, dar și orașului în sine, o clădire simbolică și o istorie fascinantă.

L-am cunoscut pe Niculae Mircea într-o după-amiază de noiembrie și, în prima oră în care am stat la masa la care urma să îi iau un interviu, n-am făcut altceva decât să tac expresiv, urmărit de privirea scrutătoare a coproprietarului de la Caru’ cu bere și captivat de relatările sale despre acest loc de poveste. Venisem pregătit să întreb de celebritățile care au trecut pe aici. Despre țepii rebeli ai lui Mateiu Caragiale și silueta ironică a lui nenea Iancu, fieșcare înfruptându-se abitir. Despre vajnicii ardeleni Octavian Goga, George Coșbuc și Onisifor Ghibu, împresurați de țapi, de mici și de Mitici. Despre junii primi de odinioară Kirk Douglas, Jean Paul Belmondo, Jean Marais, ba și despre Jean Marais-ul nostru, Florin Piersic ăl vârstnic, gustând cu plăcere din bucate tradiționale românești. Sau despre membrii trupei Rolling Stones.

În schimb, în acest monument istoric construit în stil neogotic, după planurile arhitecților Zigfrid Z. Kofczinski și Al. Pesch, am descoperit un monument de modestie și de devoțiune față de inestimabila moștenire de care se ocupă. Într-un loc doldora zilnic de mușterii, mulți dintre ei de seamă, Niculae Mircea preferă să bea o bere alături de meseriașii cu care lucrează de zor, fără să țină cont de cei 81 de ani, în curând 82, ai săi.

Niculae Mircea, cel fără de statuie

Cine sunteți dumneavoastră, domnule Niculae Mircea?
Un anonim ca toți alții mulți, dar care am avut șansa vieții să-mi aleg meseria, să-mi practic din prima zi meseria, inginer construcții hidrotehnice și la vremea absolvirii mele și intrării mele în câmpul muncii, lucrarea principală în domeniul acesta era Barajul Bicaz. Acolo am început activitatea.

V-ați născut aici?
Am copilărit aici. Parțial și începutul de clasă primară, după care, intrând în ’44 rușii în Capitală, au avut nevoie de clădirea școlii și urma să se mute în altă parte. Eram lângă Mănăstirea Antim și în condițiile astea, fiind în vacanță la bunici la Sibiu, am rămas la Sibiu la școală pe toată perioada școlii și a liceului. Am revenit în București în ’54, când am dat la facultate.

Ați fost răsfățat în copilărie?
Nu, răsfățul a fost foarte auster. Practic, educația de familie și educația bunicilor și a părinților a fost foarte… nu vreau să spun spartană. Dar, ca să înțelegeți, era o distanță de casă până la Antim. În clasa întâi primară m-au dus de două ori sau de trei ori m-au trimis cu cineva să mă însoțească la școală, după care s-a întâmplat să vin singur acasă. Știam locul, știam strada și întrebam pe stradă cum ajung acolo. Sau mai mult decât atât, tot în perioada asta de copilărie, mă trimiteau la patinaj în Cișmigiu singur. Dar maică-mea era la 20 de pași în spate și mă urmărea. Mă lăsa să mă duc, la o anumită oră când știa că trebuie să mă duc acasă, mă aștepta într-un colț și mă urmărea până acasă. Deci o educație în care practic personalitatea copilului i-o crea concret printr-o încercare – ca să vadă dacă este sau nu este în stare să se descurce. Același lucru l-am făcut și eu cu băieții mei.

Câți aveți?
Doi băieți. Și cel mare are, la rândul lui, trei. Este o continuitate de familie, dacă se poate spune așa, cel puțin a istoricului și a bunicului care a performat ca la 31 de ani să realizeze acest edificiu. Obligația morală care m-a determinat să intru după ’90 imediat și, la câteva luni de zile, să fac primele notificări statului român de atunci către Ministerul Comerțului și Primăria care deținea spațiile locuite (17 – 20 entități familiale) care erau în această clădire cu un singur grup sanitar pe nivel șamd…

Ce aveți din bunicul dumneavoastră?
Chelia, o trăsătură fizică!!! O trăsătură spirituală nu știu să spun, dar se pare că tenacitatea și aș putea spune și ca să faci o clădire în scopul de a vinde bere/ un produs, când erau o grămadă de cârciumi cu vin și alte produse… Să ai curajul ăsta! Hai că să vinzi bere, vinzi bere. Dar să creezi o clădire monumentală astăzi cu o structură impresionantă…

Când ați dobândit drepturile depline asupra acestei moșteniri de familie?
Drepturile depline se cheamă așa: după ’90, la câteva luni, am făcut primele notificări. Am locuit în toată perioada și locuiesc și acum în clădirea de sus, părinții mei aici au locuit, eu în facultate aici am stat. Liceul l-am făcut la Sibiu, veneam în vacanțe aici, mai intram în local, chelnerii mă cunoșteau. Era așa ca o mică anecdotă, dacă se poate spune. Facultatea făcând în București, căminul studenților era pe Covaci, pe aici în apropiere și într-o zi am stabilit cu colegii, hai să mergem să bem la Carul cu bere. Eu stăteam în clădirea asta, dar nu știau de legătura familiei mele cu Caru’ cu bere. Eu nu prea însoțeam prietenii la băutură, că nu eram un tip din ăsta să intru prin cârciumi. Și venind cu colegii acolo, chelnerii mi-au spus: să trăiți, domnu’ Mircea, să trăiți, domnu’ Mircea. Și colegii au zis: ia uite la ăsta. Zice că nu umblă prin cârciumi și toată lumea îl salută!

Cum era berea în perioada interbelică față de cea de acum?
Nu știu. E greu să spun. Că gusturile pe care le aveam atunci, la 7 – 8 ani de zile nu le pot compara… Berea era fabricată doar de Bragadiru, cu care aveam o relație apropiată. Era și nu era întotdeauna o bere specială pe care o realiza exclusiv pentru Carul cu bere. Era o bere clasică, dar era altceva, mai aparte. Nu știu dacă o aduceau doar la noi. În schimb, exista aici, la halbă, dacă cereai, o sondă din zinc cu o toartă mică și o țineai într-un stativ în care îți punea apă fiartă și atunci îți stabileai temperatura berii la temperatura dorită…

Acum sunteți proprietarul Carului cu bere…
Nu sunt singurul. Am rămas doi. O verișoară mai în vârstă cu patru ani și cu mine.

Ce vă mână în luptă la 81 de ani? Vă văd nespus de activ…
Toată clădirea e în șantier. Am militat și am insistat pentru recuperare, am considerat că e o datorie morală. Un membru din familie când clădește la 30 de ani o face nu pentru perioada lui de viață și să se bucure de unul singur. Urmează căsătoria, urmează copii și există o scrisoare afișată aici pe care o scrie bunicul – un îndemn pentru fiul lui de 14 ani. „Părinții îți dau mijloacele și îndrumările, de munca și de priceperea ta depinde viitorul tău”…

Vreți să vă întreceți bunicul?
Nu, dar vreau cel puțin să ajung la un nivel pe care el l-a realizat la 29 – 30 de ani. Sigur că e o datorie morală față de înaintași. Nu poți să fii indiferent.

Sus ce va fi?
Activități culturale. Nu poți face locuințe într-o zonă comercială. Iar birouri când sunt atâtea clădiri de birouri… Spațiile culturale nu aduc profit mare, dar  păstrează o ținută morală și demnă la o clădire monumentală. Am ținut aici sus conferințe,  la 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, cu personalități ale timpului.

Odată acest proiect terminat, ce veți face?
Vreau să scriu monografia Carului cu bere. Sunt pregătite documentele originale, care trebuie dezvoltate. Eu scriu cu creionul și șterg cu guma, dacă nu-mi place formularea. Vreau să continui acest gen de prezentare atâta timp cât informațiile sunt de la sursă autentică și nu povestite.

Ce doriți să le transmiteți nepoților dumneavoastră, generației tinere de azi?
Le-am transmis ce era de transmis. Iar nepoții de 7- 8 ani nu pot simți ce responsabilitate ar avea în viitorul apropiat. Sunt moduri diferite de a vedea acest lucru între noi urmașii, unii sunt mai pragmatici…

Am pornit de la oamenii de lângă noi care au făcut fapte bune fără să aștepte recunoaștere. Acum, la 81 de ani, v-ați fi dorit să fiți mai cunoscut?
Nu. Singurul lucru pe care l-am făcut aici cunoscut este pe suportul acela de bere poza bunicului. De la el plecăm. La el ne referim. Pot să spun că am devenit cunoscut pentru lucruri care îmi aparțin în totalitate mie. De exemplu, fiind inginer constructor de lucrări și amenajări hidrotehnice, începând cu barajul de la Bicaz și făcând o serie întreagă, pe unul din barajele țării există placa pe care sunt patru nume, printre care și al meu. În acel domeniu m-am realizat. E adevărat, bunicul a fost cu berea, eu am fost cu apa chioară. Nu am ținut vreodată să apar în prim-plan. Am fost destul de reținut.

Cu cine ați bea o bere aici?
Cu genul de muncitori cu care lucrez. Eu, toată viața, asta am făcut pe șantier – să stai și să bei o bere cu muncitorul pe care-l „călărești”, cu vorba, firește. Îți va sta la dispoziție fără reproș. E mult mai important pentru mine decât să stau de vorbă  – cu cine? Cu vreo personalitate politică? Am stat! Azi e, mâine nu mai e. Dar să stai cu cel cu care ai lucrat – pentru el contează foarte mult, și asta o regăsești în ceea ce face atunci când ai nevoie de el. E mult mai apropiată legătura cu cei cu care lucrezi decât cu o personalitate majoră.

Ca jurnalist, am fost recunoscător pentru acuratețea informațiilor furnizate de Niculae Mircea. Ca bucureștean, sunt încântat să fiu contemporan cu o persoană precum Niculae Mircea. Deși trecut de 80 de ani, e sufletul revitalizării acestui amplasament operat în parteneriat cu City Grill și corespunde portretului eroilor discreți de lângă noi, omagiați de Timișoreana, brand care aniversează 300 de ani în 2018.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 + 10 =