Fie-i îngăduit unui iremediabil fan Pink Floyd, care visează la concertul la care a asistat miercuri seara de aproape trei decenii, să-și admită slăbiciunea în public: am fost emoționat până la lacrimi de magnificul show multimedia dat de Roger Waters la București, un triumf al muzicii și o manifestare  culturală de referință, unică la nivel global.

Pe cât de mult sunt inspirat de muzicianul septuagenar care ne-a sedus comunicând cu noi, mostră de politețe britanică, într-o română căznită (dar oricum mai curată decât a puștilor evocați de taximetristă după concert, care nu știau la ce aveau bilete și nici ce hituri are Waters ăsta!), pe atât am rezerve față de omul politic Waters. Bun, mie nu-mi plac politicienii și nici cei care se mărturisesc atei. Nu-i condamn, să fie sănătoși, dar nici nu mă dau în vânt după ei.

Cred însă că e un strop cam ciudat să condamni terorismul de stat la nouă seara, după ce te-ai întâlnit câteva ceasuri mai devreme cu omul de stat Valeriu Zgonea. Or, acesta e exponentul unei coaliții teroriste, care, pesemne profitând de somnul adânc al unuia dintre președinți, își lasă cetățenii să moară de râs de fiecare dată când e uns un ministru.

Sigur, Waters e un politician atipic, în rând cu frații și surorile din familia Rock and Roll, cum îi place să zică. Atunci când folosește însă, în nume personal, această sintagmă pentru a îndemna la boicotarea culturală a Israelului, spre deliciul activiștilor pro-palestinieni de la The Electronic Intifada, ceva sună fals. Pe meleagurile celor cărora le ia partea, presupunând prin absurd că ar fi vreodată invitat să concerteze în Gaza, să zicem, Waters ar avea mici dificultăți când ar zbura mistrețul gonflabil pe gușa căruia e desenată Steaua lui David. În plus, din cele mai vechi timpuri, localnicii au obiceiul să întâmpine orice zid cu o ploaie de pietre.

Deopotrivă, e trendy să condamni capitalismul (vorbă veche: departe de a fi ideal, dar altă variantă viabilă nu cunoaștem), scris cu fontul de la Coca-Cola, și, în general ceea ce acceptăm a fi civilizația occidentală. Aici, domnul Waters îi merge la inimă tovarășului Lukașenko, doar că nici în Belarus nu -și va plimba porcul zburător prea curând fostul component al trupei Pink Floyd.

De fapt, aici doream să ajung: capitalismul e putred, dar îți permite să îl iei în derâdere. Să convenim însă că fără simboluri ca Shell sau Mercedes, expuse oprobriului public de recuzita spectacolului, minunata scenă n-ar fi putut ajunge în România și, cinstit vorbind, nicăieri. În plus, dintre simbolurile care cădeau din avioane, în proiecțiile animate de pe zid, pare-mi-se că lipsea lira sterlină, semnificând câștigurile frumușele obținute de Roger Waters din concerte (dar poate că aveam doar spectatori foarte înalți în fața mea la Gazon A și mi-a scăpat detaliul).

În schimb, cu totul lăudabil și mișcător a fost mesajul proiectat în pauza concertului. Atunci, artistul, semnând simplu, Roger, le-a mulțumit tuturor celor care au trimis fotografiile victimelor din războaie și alte conflicte, spre aducere aminte. Așa s-a putut constata, cum a observat cineva din mulțime, că dacă rwandezii ar fi avut internet, s-ar fi întunecat zidul proiecției, iar pauza ar fi durat mai mult decât concertul. Din nefericire, nici măcar un zid lung de peste 170 de metri și înalt de peste 10 nu poate cuprinde tot ce le-au făcut niște oameni altor oameni, în numele politicii sau al religiei, pe care Waters, om al vremurilor sale, le pune la zid.

1 COMENTARIU

  1. Amuzanta scriere( logica). urasti pe cei fara credinta, insa ti place unul ce blameaza ororile religioase ! poate reusesti sa analizezi si Paradoxul lui Epicur , sa realizezi ca adevaratii oameni fac ceea ce fac bine doar din considerentele vointei lor , nu ruga la zeu sau zei imaginari.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

11 − one =