În debutul spectacolului „Livada de vișini” – care a avut premiera aseară, în Sala Mare a Teatrului Național București – auzim o respirație greoaie. E, cum ar veni, a lui Anton Pavlovici Cehov, cel răpus la 44 de ani de o boală de plămâni, pe care marele autor rus a contemplat-o aidoma personajelor Ranevskaia și Gaev, care se uită cum se duce totul de râpă.


„Dacă aici ar fi stat Cehov, ce mi-ar fi spus?”, s-a întrebat neliniștitul om de teatru georgian David Doiașvili, în timpul repetițiilor de la al doilea spectacol pe care-l pune în scenă la TNB, după grandiosul „Regele Lear”. Profund cunoscător al dramaturgiei cehoviene, regizorul formulează, în timpul spectacolului, prin mijloace de expresie tipice universului său teatral, o sumedenie de răspunsuri la această întrebare. Multe dintre ele vor șoca publicul bucureștean – înclin să cred că e o montare pentru care încă nu suntem pregătiți pe de-a-ntregul: vom întâmpina cu repetate chemări la rampă o distribuție preponderent tânără, noi, cei ce venim la teatru mai cu seamă ca să-i aplaudăm pe marii noștri actori, cărora le îngăduim doar prestații majestuoase, de idoli? Vom tolera secvențele de nuditate masculină frontală (non-erotică) sau cortegiul de ironii cu care se construiește un rol de „drag queen” într-un text clasic? Sau vom împrumuta vorbele lui Anton Pavlovici, după premiera din 1896 a „Pescărușului” – „piesa s-a prăbușit cu zgomot, în teatru stăruiau o încordare apăsătoare, nedumerirea și jena. Actorii au jucat prost și infam.”? Ne va păcăli maniheismul cromatic al fabuloaselor costume din piesele acestui regizor pasionat de design vestimentar și vom împărți, simplist, spectacolele în bune și proaste?
Eu însumi, ca vechi spectator de teatru, am fost tulburat, m-am simțit provocat, dar am sfârșit prin a fi sedus de interpretarea doiașviliană a textului cehovian. De aceea, vă îndemn să nu înfigeți toporul în curajoasa „Livadă de vișini” a lui David Doiașvili, care ne conectează la teatrul contemporan printr-o lectură fecundă a clasicului Cehov.
Ceea ce face noua „Livadă de vișini” un spectacol de autor e un puzzle de elemente care definesc mijloacele de expresie ale lui David Doiașvili:
– o distribuție construită, în mare, pe scheletul montării „Regelui Lear” – regizorul crede în actori tineri, iar aceștia au șansa de a participa, de fapt, la un atelier teatral care le facilitează intrarea în personaj și le furnizează nebănuite căi de lectură.
– echipa de creație georgiană, care conferă spectacolelor lui Doiașvili un timbru inconfundabil, de la scenografie (aici, în completare, se cuvine o notă deosebită pentru proiecțiile mirobolante) la mișcare scenică. Ca în „Lear”, muzica lui Nikoloz Rașveli Memanișvili învăluie, alină, sfâșie și se transformă într-un actant demn de zeci de bisuri.
– după „Lear”, apei îi revine un rol major în „Livadă”. Actorii din acest spectacol vor intra din nou la apă, datorită obsesiei lui Doiașvili de a face totul mai credibil – nu poți simula că ești ud! – și de a întoarce spatele puțin ofertantei butaforii convenționale.
Câteva cuvinte și despre distribuția în care nu există roluri principale sau secundare, așa cum ne spune Doiașvili. Pentru Ioan Andrei Ionescu, Lopahin e oportunitatea carierei pe cea mai mare scenă a țării și nu o ratează, Irina Movilă izbutește o Ranevskaia memorabilă, iar prestația lui Mihai Constantin (în rolul bătrânului Firs), cu mersul său de Quasimodo, ne va urmări multă vreme.

Ioan Andrei Ionescu, ]n „Livada de vișini”

Dacă îngăduiți subiectivismul, aș remarca-o, din nou, pe Raluca Aprodu, în al cărei potențial comic am deplină încredere, dar care aduce pe scenă un rol jucat fără stridențe într-un dificil registru dramatic.
Am lăsat deliberat la urmă apariția lui Istvan Teglas. După cum recunoaște cu autoironie actorul, citez din mereu impecabilul caiet program de la TNB, „Charlotta Ivanovna este unul dintre multele personaje feminine pe care le-am jucat în ultima vreme, se pare că acest lucru face parte din maturizarea artistică”.
În „Livada de vișini”, Teglaș e trimisul lui Doiașvili să facă pe maestrul de ceremonii. Și al marelui teatru românesc, să rostească, să se miște și să privească expresiv, într-un curcubeu de mijloace de expresie scenică pe care Teglas le stăpânește ca nimeni altul. Charlotta lui Teglas e spirituală, sexy, țoapă, vulgară, autoritară. Actorul își poartă crinolina de abajur și voaleta compusă din franjuri cu un umor care frapează și-l ferește de cantonarea într-un registru aparent facil. Pe scurt, în acest rol și nu numai, Teglas e cea mai mare actriță interpretată de un actor în România.
Reiterez, în încheiere, apelul din titlu: nu săriți cu toporul pe această montare a lui Doiașvili. „Livada de vișini” a regizorului georgian e un spectacol a cărui floare nu se scutură ușor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

19 − six =