Spectacolul „Nebun din dragoste”, pus în scenă la Teatrul Național București de regizorul Claudiu Goga, e o tragedie americană bazată pe o tramă sofisticat elaborată de dramaturgul Sam Shepard. Acesta ne dezvăluie, încetul cu încetul, tot mai multe secrete ale unei relații imposibile, marcată de racilele părinților.

„The New York Times” apreciază că „Nebun…” e un western al timpurilor noastre, în care nu se trage cu pistolul, ci cu vorba, iar Sam Shepard a conceput piesa (premiera a avut loc în 1983 la Magic Theatre din San Francisco, unde Shepard era regizor rezident), ca pe „un rodeo de interior”.

Sumbra atmosferă din camera unui motel aflat la marginea deșertului Mojave transpare și în montarea de la Naționalul bucureștean.

Am văzut-o recent, deși se joacă de patru ani, piesa redeșteptându-mi vechea pasiune pentru dramaturgia americană (am crescut urmărit de piesele unui Tennessee Williams sau ale unui Eugene O’Neill, mult mai târziu deschizându-mi-se apetitul pentru un Edward Albee sau, iertată-mi fie slăbiciunea pentru divertismentul și angoasele newyorkeze, Neil Simon).

Pentru că lumea e foarte mică, la o săptămână după ce i-am văzut pe trei dintre actorii piesei „Nebun din dragoste”, i-am reîntâlnit în „Furtuna”, unde Mihai Călin, Ioan Andrei Ionescu și Gavril Pătru joacă în cu totul alt registru.

Ceea ce în montarea newyorkeză a piesei lui Shepard era de o insuportabilă violență fizică – actorii se striveau de pereți –, în lectura regizorului Goga e de o violență surdă. Se mai trântește o masă, se mai fac gesturi din anticamera violenței cu combustie spontană, însă nu explodează. Tensiunea amenință să răbufnească din clipă în clipă, te aștepți să se petreacă iminent o grozăvie, la capătul unei ore și jumătate de spectacol pleci aproape epuizat de festele grotești ale destinului, de sarcasmul hazardului, de incalculabilele consecințe ale unei existențe duble asupra altor destine.

Îmi plac decorul vetust al lui Ștefan Caragiu și știința acestuia de a transpune harul shepardian de a conferi unui pat nefăcut trăsăturile unui veritabil personaj. Aidoma, remarc creațiile reputatei costumiere Liliana Cenean: iconica rochiță roșie pierde din adâncimea ieftină a decolteului din montările americane, dar își păstrează, grație interpretării protagonistei Diana Cavallioti, atributele de bază: haină care atrage atenția, veșmânt de evadat, textila în care îți pui toate speranțele că ți-ar putea schimba destinul. Când o îmbracă, lent și aparent neglijent, Diana Cavallioti dă frâu liber unui florilegiu de gesturi feminine ce împlinesc creionarea personajului – chelnerița nefericită care nu știe să fiarbă un ou, iubita abandonată periodic, fiica eșuată, sora marcată de păcatul tatălui. Iar nonșalanța cu care artista își pune dresul, netezindu-l pe picior de parcă acelei unici perechi „bune”, de duminică, nu i s-ar fi dus un ochi, îi prilejuiește spectatorului posibilitatea de a asista la un mic studiu actoricesc despre modul în care gestionezi o ipostază intimă.

În rolul principal, Gavril Pătru, fermierul devenit cascador și iubitul care își tot părăsește partenera, nu voi dezvălui legătura sa nefirească, e un tandru-dur ce-și trage seva personajului din figuri întruchipate de Paul Newman sau de Nicholas Cage (în „Wild at Heart” de David Lynch) – legătura cinematografică e imposibil de ignorat, câtă vreme însuși Shepard și-a ecranizat piesa ce se desfășoară într-un interior, desigur, distribuindu-se pe sine ca protagonist. Pătru intră foarte bine în pielea unui personaj complex, fie și dacă ne referim doar la modul în care oglindește masculul-prototip din Vestul Americii de ieri și de alaltăieri, anti-eroul mare și tare, dar ciuntit sufletește.

Mihai Călin („Bătrânul”) izbutește – a câta oară doar în această stagiune? – să confere unei partituri secundare valențe de protagonist. Redus la stadiul de butaforie în prima parte a spectacolului (așa stă și-n „No Man’s Land”, un spectacol pe care n-aveți nicio scuză să-l ratați!), așezat în balansoar, acoperit cu o pătură, dar de fapt nu e acolo – vom înțelege că e doar o amintire, o nălucă, bântuindu-și copiii după povara unei existențe dube. Dar când se scoală, când se entuziasmează la vederea unui tablou, când se minte pe sine refuzând să admită hâdul adevăr, când interpretează toate acestea, Mihai Călin e incomparabil. Mimica sa inconfundabilă și niciodată repetată, mobilitatea fizionomică trădează inteligență, exercițiu, talent.

O meritată evidențiere i se cuvine lui Ioan Andrei Ionescu, un actor insuficient de apreciat. În „Nebun din dragoste”, Ionescu are o partitură episodică, pe care însă o desăvârșește cu un aer mofluz și un umor latent de bună calitate. Fără tușe îngroșate, cum mai fac actorii români, ajutat și de costumul ce întregește aerul de „loser”, Ioan Andrei Ionescu e extrem de potrivit într-un rol comic dintr-o tragedie pe care v-o recomand cu mâna pe inimă: „Nebun din dragoste” de la TNB e o piesă tulburătoare, gravă, greu de jucat, doar în aparență facil de pus în scenă, dar convingătoare. În tot cazul, o reușită.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ