„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Cum să nu te inspire un om care are ca principală ocupație binele?
La Centenar, Oana Gheorghiu, membru fondator al Asociației Dăruiește Viața, construiește un spital. Nu singură, ci alături de colega ei Carmen Uscatu. Și alături de aproape 150.000 de oameni care sprijină prin donații acest miracol românesc pe care-l menționez cu un nod în gât. Detalii, pe Bursa de fericire.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că dacă vorbesc prea mult e doar din timiditate și pentru că mă tem de tăceri inconfortabile, că sunt o fată simplă, care a crescut la țară, dar s-a îndrăgostit iremediabil de oraș (de București, de fapt, în ciuda tuturor hibelor lui enervante) și care, alături de alți 150.000 de oameni, construiește un spital. I-aș mai spune că îmi plac oamenii cu simțul umorului, implicați și care nu-și justifică nepăsarea spunând „nu știu, nu mă interesează politica”. Sunt o revoltată, dar am avut șansa să o întâlnesc pe Carmen și împreună să dăm un sens revoltei noastre, să încercăm să schimbăm ceva în sistemul de sănătate. N-am suficientă răbdare cu oamenii, nu-i ascult suficient de mult, vreau ca lucrurile să se întâmple repede, nimeni să nu întârzie, totul să meargă strună și asta cred că e enervant pentru cei din jur, mai ales pentru cei apropiați, care trebuie să mă suporte zi de zi 🙂

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Mi-e greu să identific o singură persoană, pentru că am norocul să am mulți oameni aproape. Familia mea, prietenii mei și mai ales Carmen, împreună cu care am înființat „Dăruiește Viață”, sunt cei pe care mă pot baza oricând. Și e tare bine să știi că nu ești singur, că cineva s-ar da jos din pat, în miez de noapte, să-ți sară în ajutor, la nevoie.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Ar putea părea că exagerez, dar foarte mulți oameni mi-au făcut bine. În fiecare etapă a vieții mele am întâlnit oamenii potriviți, aceia care m-au inspirat, m-au motivat și m-au învățat să fiu un om mai bun. Ar fi o listă lungă și ar fi nedret să pomenesc doar câțiva.
Eu nu știu dacă am făcut un mare bine cuiva, dar mă străduiesc să ajut, atât cât îmi stă mie în putere, pe cei care ne scriu și care de obicei se află în cea mai grea situație cu care se poate confrunta un om, aceea de a-și vedea copilul suferind.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș povesti despre cum era cât pe ce să ajung la școala profesională în loc de liceu. Pe vremea mea, la liceu se dădea examen de admitere în treapta a 2-a. Aveam eu o superstiție, că trebuie să mă înscriu la concursul de admitere în ultima zi… Zis și făcut. În ultima zi se făceau înscrieri până la ora 12.00, m-am prezentat pe la ora 10.00 la biroul de înscrieri, dar, surpriză, îmi lipsea o adeverință semnată de fostul meu diriginte, adeverință fără de care nu mă puteam înscrie. Disperată, am început să-l caut pe profesor prin liceu, dar nu era în ziua aceea și nimeni nu știa unde l-aș putea găsi. Am fugit la poștă (nu aveam telefoane mobile, ceva, probabil, de neimaginat pentru liceenii de azi) și-am sunat-o pe mama, care era la serviciu. A venit într-o fugă, m-a luat la apostrofat, cred că m-a și ciufulit nițel pentru „tâmpeniile din capul meu” cu înscrisul în ultima zi, a încercat apoi să-i explice secretarei, să o roage să mă ajue, fără succes însă. Am început să plâng pe holurile liceului, nu cred să fi trăit disperare mai mare… deja mă vedeam lucrând la strung și imaginea mă făcea să plâng din ce în ce mai tare. Una dintre profesoarele liceului m-a văzut și, deși nu fusese niciodată profesoara mea, mi-a semnat hârtia, salvându-mă de la perspectiva unei vieți de muncitoare în fabrică. Cred că am reușit să completez fișa de înscriere în ultimele 10 minute, ceea ce a făcut, desigur, să bifez greșit opțiunile privind clasa în care urma să intru. Examenul l-am trecut cu bine, cu o medie bună, și eram convinsă că sunt într-una dintre cele mai bune clase ale liceului. La începutul anului școlar, iată-mă repartizată la clasa D, nu la A sau B, așa cum m-aș fi așteptat eu. Nedreptaaaateeee, am strigat, apoi am fugit la poștă, am sunat-o pe mama, a venit din nou într-o fugă, am mers la directoarea liceului, a verificat, da, aveam o medie bună… oare de ce eram la D? Încep cercetările amănunțite, secretara scoate fișa cu opțiunile și ce să vezi? Aceea era prima mea opțiune. Până la urmă, n-a fost o clasă chiar așa de rea, am avut niște colegi foarte faini și un diriginte care pe atunci era mișto, între timp însă a ajuns unul dintre politicienii care fac rău acestei țări.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Am avut câteva momente în viață când mi-a fost greu, dar sunt norocoasa deținătoare a unui optimism peste medie care mă ajută să văd soluții oricât de rea ar fi situația și să găsesc mereu resurse pentru a merge mai departe. Am eu așa un crez că dacă ești nevoit să faci un pas în spate e doar pentru a-ți lua avânt și gândul ăsta e de mare ajutor.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre Piața Universității și mineriada din ‘90. Pentru că e o bucată de istorie pe care am trăit-o pe viu și un moment în care, din păcate, prea puțini români au înțeles care ar fi trebuit să fie drumul României. Le-aș povesti însă mai ales românilor despre acele zile, pentru că, se pare, prea puțini au înțeles sau au învățat ceva din cele întâmplate atunci.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Undeva, la mare, departe însă de nebunia și mizeria dezolantă a stațiunilor „clasice” de pe litoralul românesc.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Nu am genul ăsta de patriotism, nu mă simt bine sau rău că sunt româncă, n-am niciun merit și nicio vină, aici m-am născut.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Cum ziceam, nu mă simt nici stânjenită și nici mândră. Mi-e doar ciudă pe neputința noastră de a exploata un potențial extraordinar. Suntem așa de ușor adaptabili la rău, urât și mizerie și atât de refractari la schimbare și provocări că nu reușesc să ne înțeleg prea bine pe noi, ca popor.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Îmi place în România, cu toată nefericirea noastră mioritică, cu toată zbaterea și revolta în care trăim de ani. Nu știu dacă într-o țară „normală” spiritul meu mereu revoltat și-ar găsi locul. Dar da, pentru prima oara, în 2016, înainte de prezidențiale, m-am gândit la plecare. Și mă mai gândesc uneori, când văd către ce încearcă să ne îndrepte politicienii momentului. Știu că nu aș rămâne aici dacă nu m-aș mai simți liberă.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De 1 decembrie, de obicei, mă văd cu prietenii, la un pahar de vin, profitând de o zi liberă. Nu merg la paradă și nici nu o înțeleg. În condițiile în care nu avem autostrăzi, jumătate din copiii României se culcă flămânzi, Bucureștiul e sufocat de incompetență și nepăsare, iar 40.000 de copii nu au o familie, festivismul anual de 1 decembrie pentru mine e absurd.

Foto: Alex Gâlmeanu

 – Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × 1 =