„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Oana Giurgiu e un om special. Acel gen de om care mută munții din loc și are un job ce pare să fi fost creat pentru ea: e producătoare (poate știți de un film nou, „Moromeții 2”?). Iar ca producătoare, va procura albăstrele de pe Planeta Roșie și îi va convinge pe investitorii saharieni să importe nisip.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că sunt „fată bună și de comitet”, cum spunea bunicul meu. Unii spun că sunt simpatică, deși n-am un simț al umorului extraordinar. Am simțul observației și remarc lucruri amuzante sau interesante și povestesc mult… prea mult, cred, și oricum va fi din ce în ce mai mult, pe măsură ce îmbătrânesc.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Când sunt în „necaz”, nu pot să mă lupt singură cu el și îl împart între mai mulți oameni apropiați. Sunt mulți cărora le sunt recunoscatoare că mă ascultă și mă iubesc necondiționat și evident fiu-meu, părinții, mătușa mea, care e o a doua mamă… și apoi un lung șir de prieteni.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Nici asta nu pot să spun, pentru că am primit mult bine, așa cum și eu cred că am făcut mult bine. Sunt cum spuneam, atentă la oameni și le ascult poveștile și uneori am idei despre cum ar putea fi ei utili. Așa am schimbat un pic destinele unor oameni, nu știu dacă le-am făcut un pustiu de bine, dar un pic tot am făcut, i-am adus mai aproape de ce li se potrivea profesional sau personal. Uneori un străin vede mai limpede lucrurile. Și binele pe care îl faci, ți se întoarce la vremuri grele.
Ultima perioadă a fost foarte grea pentru mine și am primit căldură de la niște oameni de care nu-mi dădusem seama că-mi sunt apropiați, sau alții cu care nu mă mai întâlnisem de mulți ani. E cineva care după Anul Nou mă suna în fiecare zi de luni și îmi spunea „Te-am sunat să îți spun la mulți ani!” și întâi mă amuzam, apoi „ventilam” un pic ce aveam pe suflet. Binele adevărat nu se face așa cu o vâlvătaie, ci cu oarecare consecvență.
Am filmat odată într-o casă de copii și se legase de mine un copilaș negru, care la despărțire mi-a spus „să vii mâine, să îmi aduci o mașină automată și o ciocolată”, m-am dus acasă și i-am povestit mamei că am de gând să mă duc să-i duc ce-mi ceruse, iar mama, care făcuse asistență socială și oricum e un om extrem de bun, mi-a zis „ba nu te duci nicăieri, decât dacă ai de gând să te mai duci și altă dată la el, altfel nu te duci să îi strici inima!”.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Vai de mine, o să le fac capul calendar cu poveștile mele.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Păi tocmai s-a prăbușit lumea pe care am construit-o cărămidă cu cărămidă, mai bine de jumătate din viața mea și nu aș putea spune că am ieșit de sub moloz. A naibii care-o mai construi de-acu vreo lume, din altceva decât din chirpici de lut amestecat cu balegă, măcar să știu că dacă mă prinde iar sub dărâmături, nu-mi mai cade vreo cărămidă-n cap.
Lumea nu se prăbușește și-atât, vine la pachet cu pierderea încrederii de sine. De fapt asta e cel mai nasol, că tu cu tine nu mai ești ok. Iar eu vreau o relație bună cu mine. Habar n-am cum dracu poți să depășești momentele astea…. tre’ să faci cumva să supraviețuiești ca să treacă timpul, până când îți vin idei de mici bucurii. Pe mine când mă-ncearcă depresia, mă uit în agenda de telefon și mă gândesc de cine am chef. Nasol e când nu-ți răspunde nimeni sau n-au timp, 🙂 de-asta agenda ar fi bine să fie bogată.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Ce bine că ai schimbat subiectul !
Am câteva episoade favorite din istoria României, unul este Bătalia de la Nikopole, inițiată de Sigismund al Ungariei, care strânsese o armată numeroasă, să îi înfrunte pe turci. Mircea cel Bătrân, pentru că mai avusese experiență în lupta cu turcii, i-a propus să se așeze el în linia întâi. Prima linie e cea de sacrificiu, îi așezi acolo pe cei pe care-i crezi mai viteji, dar și pe cei oarecum dispensabili, așa că Sigismund a acceptat. Între timp au ajuns la Buda și cavalerii francezi, care, auzind că Sigismund are de gând să intre în luptă cu românii, au spus că așa ceva nu se poate, că ei sunt cavaleri, viteji și că e o chestiune de onoare pentru ei să fie primii, unde mai pui că bătuseră atâta drum și cheltuiseră atâția bani să vină. Sigismund n-a putut să le spună „hai, mă, să-i lăsăm pe fraierii aia să fie primii”. Cum au apărut turcii la orizont, au pornit și francezii și evident că au fost căsăpiți. Bref, bătălia a fost pierdută înainte ca Mircea cel Bătrân să intre în luptă. Și acum urmează cel mai relevant aspect pentru noi, Sigismund pesemne i-a bănuit pe români de trădare, în condițiile în care ei se propuseseră în linia întâi și mai mult, el și suita sa nu au îndrăznit să se retragă traversând Țara Românească, Oltenia mai exact, spre Transilvania, ci au preferat să se urce într-o corabie și să plece pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Mediterana, pentru a se întoarce acasă.
Asta spune multe și despre olteni, dar explică și faptul că oricâtă disponibilitate spre sacrificiu am arăta pentru a combate prejudecați, ceilalți tot nu vor avea încredere în noi. Concluziile trageți-le voi.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
O „persoană dragă” în sensul întrebării 🙂 nu există, iar fiu-meu „preadolescent” e mofturos și rezonează destul de puțin la propunerile mele. Dar cum eu știu multe colțuri super faine din țara asta, dac-ar fi, n-aș fi în pană de idei.
Iar dacă vrei o recomandare turistică, uite, eu am descoperit Cazanele Dunării abia anul trecut, doar în trecere și de curând m-am minunat ce oraș straniu și interesant e Oravița, așa că propun un traseu de la Oravița, unde musai trebuie vizitat Teatrul Vechi inaugurat în 1917 și prima farmacie, apoi Moldova Nouă, unde e un decor deșertic fabulos, și apoi de străbătut Cazanele Dunarii, până la Orșova. E o altfel de Românie.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
A fost la aflarea rezultatelor referendumului, recunosc că am crezut câteva săptămâni că poporul meu e fraier și spălat pe creier și mă bucur mult că m-am înșelat.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Nu mă mai simt demult stânjenită că sunt româncă și nu-mi pasă de toate ideile preconcepute ale altor popoare care nu văd parul din fundul lor. Aștia sunt ai mei și cu ăștia defilez.
Am tot povestit că eram la Festivalul de Film de la Cannes și luam cina într-o seară la o terasă, când pe trotuarul de vizavi au început să cânte niște lăutari, nu am avut niciun dubiu că sunt de-ai noștri. La final a trecut unul să adune banii și i-am spus „mergi pe la ăilalți, că or fi mai bogați”. N-a zis nimic, a mers mai departe și apoi s-a întors, s-a rezemat șmecherește de umbrelă și m-a întrebat „deci, avem și noi anul ăsta vreun film în competiție?”. Nu m-am simțit deloc stânjenită, dimpotrivă!

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Chestiunea emigrării m-a preocupat mult, am facut un documentar despre emigrarea evreilor în Israel, deci m-am gândit mult la această situație și concluzia mea despre mine este că nu aș putea pleca de aici. Pe mine mă amuză la maximum țara asta și mă simt foarte bine aici, cu toate aiurelile. Asta nu înseamnă că stau cu mâinile în sân și că nu încerc la nivelul meu să mai schimb una, alta. Dar nu, nu aș putea pleca de aici să mă plictisesc ca dracu undeva, unde aș fi considerată cetățean de categoria a doua.
În filmul meu, „Aliyah DaDa”, evreii care se chinuiseră atât de mult să emigreze în perioadele atât de tragice ale razboiului, fugiseră de ostilitatea românilor și totuși rămăseseră cu o nostalgie dureroasă pentru România. Uite este un personaj, care fusese ambasadorul Israelului în Franța și în SUA, și plecase din România la 10 ani, la 83 de ani, încă citea, de dor, presa din Iași. Și apropo de întrebarea de mai sus, tot el povestea despre această prejudecată în Israel și în lume, că românii sunt hoți: „în Ministerul de Externe israelian eram peste 70 de oameni care veneam din România. Eram singurul care spunea că e din România… dar sunt sub tratament, ceilalți spuneau că s-au născut pe granița cu România. Nu am întâlnit țară cu granițe atât de lungi ca România…”

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu fac ceva anume, anul ăsta mi-au spus niște prieteni că taie porcul. Mi se pare o idee bună. L-am întrebat pe un prieten secui dacă nu vrea să celebrăm Centenarul și să plângem de Trianon cu niste jumări și niște palinka.
Și nu uit un 1 decembrie când eram la un workshop la Paris, ne invitase profesoara noastră la cină și am propus să gătesc și eu ceva tradițional. Am făcut mămăligă cu ou și unt, francezii au strâmbat din nas, dar colegilor mei internaționali le-a plăcut.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

16 − fourteen =