Am răspuns cândva în „Adevărul” unui chestionar privind autorii preferați, iar topul meu, dincolo de inerenta doză de subiectivism, arată astfel:

  1. William Shakespeare (1564-1616)
  2. Edgar Allan Poe (1809-1849)
  3. Anton Pavlovici Cehov (1860-1904)
  4. Tennessee Williams (1911-1983)
  5. Guy de Maupassant (1850-1893)

E de la sine înțeles, din această perspectivă, de ce am vrut să văd cât mai multe puneri în  scenă ale scrierilor lui William Shakesperare. De aceea, am ales următoarele piese de Shakespeare – patru din actuala stagiune, iar una, care s-a jucat în 2008-9, „Regele Lear” de la Teatrul Bulandra, o versiune scenică de Andrei Șerban, cu o distribuție eminamente feminină.
shakespeare william-tile-bun

  1. „Furtuna”, regia Alexander Morfov @ TNB

    FURTUNA_Caliban-si-Ariel.-Foto-Florin-Ghioca
    Mihai Călin în „Furtuna”

Încep cu spectacolul care îmi e cel mai proaspăt în minte, fiindcă l-am văzut aseară (voi reveni asupra sa cu o cronică separată, căci e un eveniment al actualei stagiuni, deși se joacă din 2013).

„Furtuna” regizorului bulgar Alexander Morfov, o îndrăzneață interpretare postmodernistă a stilului de a face teatru în teatru, înnobilează cea mai mare scenă din România. Spectacolul e o piatră nespus de prețioasă, șlefuită pe fiecare fațetă, fie că vorbim despre viziunea regizorală, despre jocul actorilor (marele Istvan Teglas e Ariel, Mihai Călin e un Caliban premiat, iar Ion Caramitru e un Prospero-Einstein la apogeu), despre décor sau despre jocul de lumini.

Pentru moment, mă voi referi doar la excelenta ilustrație muzicală – Sașa Morfov o semnează la fiecare spectacol al său, iar selecția e atât de reușită, după gustul meu, că i-aș sugera să-și pună playlist-urile pe YouTube, ca să se bucure cât mai mulți de ele. Așa cum în timpul spectacolului sunt secvențe vizuale inefabile, izvorând din îmbinarea actului regizoral cu tehnica actoricească (scena talazurilor din timpul furtunii, scena în care Ariel dirijează nălucile ce cântă la hârtii mototolite), așa e ilustrația muzicală: „Carmina Burana”, „Lux Aeterna”, „Ummagumma” și laitmotivul „Lighthouse” (Patrick Wilson) se completeză reciproc, până la eufonie. Rar am ascultat ceva mai impresionant într-un spectacol de teatru realizat în România.

  1. „Regele Lear”, regia Andrei Șerban @Bulandra

    Mariana Mihuț și Valeria Seciu în „Regele Lear”
    Mariana Mihuț și Valeria Seciu în „Regele Lear”

Andrei Şerban nu face doar „Regele Lear”. El este Regele Lear, iar fiicele nerecunoscătoare ale bătrânului suveran din piesă, Goneril şi Regan, sunt, în cazul celui mai însemnat regizor român, „anumite părţi“ ale teatrului şi publicului de la noi (…).În joaca sa, Şerban e referenţial – bat tobe africane şi se aude raga indiană – şi chiar autoreferenţial: bufonul (Virginia Mirea/Dorina Chiriac) fredonează, la sfârşitul piesei „Regele Lear“, o melodie pe care, dacă memoria nu joacă vreo festă, a cântat-o şi personajul Ralph Clark (Claudiu Bleonţ) în „Cine are nevoie de teatru?“, montarea de-acum 18 ani de la TNB. Tot de dragul jocului, Şerban încredinţează textul, la a cărui traducere a contribuit el însuşi şlefuind fiecare cuvânt, unei distribuţii exclusiv feminine. O decizie predestinată să se aşeze în ordinea succeselor sale, căci acelaşi George Banu ne lămureşte: „Totul la Şerban, teatru şi operă, este plasat sub semnul femeii. Când îi pune în scenă destinele, el semnează marile sale triumfuri“. Andrei Şerban ţine să-şi explice opţiunea: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiţii a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbaţi, fiind jucate cu libertate şi distanţare creativă de femei, are şansa să câştige în sensibilitate şi empatie, în tentative de a cunoaşte viaţa şi curentele ascunse care dirijează comportamentul uman“. Nu în ultimul rând, Şerban îşi hrăneşte ludicul dintr-un „Rege Lear“ inenarabil, devenit astfel graţie unei Mariana Mihuţ şi unei întregi distribuţii ce trebuie văzută, iar nu povestită.

  1. „Folia Shakespeare & co”, regia Gigi Căciuleanu @ TNB

    „Folia Shaakespeare & co”, montarea coregrarafică a lui Gigi Căciuleanu
    „Folia Shaakespeare & co”, montarea coregrarafică a lui Gigi Căciuleanu

Facil, dar eronat de încadrat în genul de spectacole cu dans contemporan, „Folia” lui Căciuleanu, bazată pe o lectură liberă din scrierile lui Shakespeare, e, înainte de toate, entertainment pur. DansActorii Teatrului Național, așa cum îi numește Gigi Căciuleanu pe colaboratorii săi din această bufonadă, izbutesc un performance special, cu condiția să nu-l iei foarte tare în serios și nici să nu-ți fi propus să înțelegi mare lucru din desfășurarea sa.

Dar ce e de înțeles, bunăoară, dintr-un vis? Întrucât cel mai însemnat dansator român al tuturor timpurilor e, mai cu seamă, un cititor al visului. Un cititor pasionat, iar nu un ghicitor. Căci Căciuleanu ia oniricul ca atare, fără să-l decripteze, și-l pune pur și simplu în scenă. Din vis vin rostirea fără noimă, joaca de-a oglindirile, dansul cu un accesoriu ce seamănă cu o doagă de butoi – sau e piciorul unui balansoar uriaș?

Așa cum mărturisește Căciuleanu după ce i-a recitit piesele lui William Shakespeare, dintre rânduri se degajă „savante bufonerii, piruete ale spiritului, clovnerii ale inteligenței”. Între aceste atribute a strecurat regizorului cheia „Foliei” sale, probabil, spectacolul de cel mai mare angajament fizic al repertoriului curent.

Bufonada cu dansActori de la TNB trebuie văzută de un public dotat cu simțul umorului, cu îngăduință față de țicneli și pregătit să identifice crâmpeie din Shakespeare în interpretarea regizorală a lui Gigi Căciuleanu, care a aflat de la marele bard că „în oglinzile deformante nebunii devin înțelepți, iar înțelepții nu-și mai dau seama cât de smintiți sunt”. „Folia, Shakespeare & co” e un foc de artificii scenice care ține puțin, spre deosebire de arderea artistică a lui Gigi Căciuleanu. Făclia adusă pe scena românească de acest apologet al corpului uman în mișcare și al spiritului ce nu lâncezește e menită să țină cât arta și chiar mai mult.

  1. „Regele Lear”, regia Davis Doiașvili, @ TNB

    Mihai Constantin și Marius Manole, în „Regele Lear”
    Mihai Constantin și Marius Manole, în „Regele Lear”

„Regele Lear”, de la Sala Mare a TNB, este un spectacol mirobolant și grandios, demn de marele teatru. Montarea, o rapsodie în alb-negru datorată nonconformistului regizor georgian David Doiașvili, ar putea fi jucată pe orice scenă de prestigiu din lume. Și ar smulge, fără doar și poate, ovații în picioare, cum s-a întâmplat în București.

Noul „Lear” de la Național aduce pe Scena Mare o distribuție stelară: Mihai Constantin, în rol titular, preia uriașa povară a rolului jucat de tatăl său în urmă cu patru decenii sub bagheta lui Penciulescu. Se va vădi o coroană grea, dar pe care va izbuti să o poarte în cele din urmă cu statura, devoțiunea și harul impuse de o prestație principală din „careul” tragediilor shakespeariene – „Lear”, „Hamlet”, „Othello”, „Macbeth”. Îi ține hangul cel mai mare actor tânăr din România, Marius Manole. Acesta își trece în cont o bufonadă pe care numai un tragedian autentic o poate calibra – căci râzi în toate felurile cu putință de modul în care glăsuiește, se gudură, cade acrobatic, se bălăcește, se tupilează, se arcuiește, țopăie, se contorsionează Bufonul. În prolog, în secvențele proiectate în care Manole maimuțărește agasantul prototip al reporterului de covor roșu, râzi fără pauză. Dar când, îmbrăcat în zdrențe și ud până la piele, escaladează scaunele din sală, printre spectatorii înmărmuriți, recitând nemuritoare sonete, Marius întruchipează, solemn și zguduitor, tragedia ultimă.

  1. „Macbeth”, regia Mihal Dočekal @ Bulandra

„Macbeth” la Teatrul Bulandra
„Macbeth” la Teatrul Bulandra

Am fost vrăjit de noul „Macbeth” de la Teatrul Bulandra: e o montare îndrăzneață și vizionară, ce urmărește însă cu acribie slova lui Shakespeare și o onorează ca în vremea de glorie în care teatrul avea gong și cortină

Spectacolul e un regal teatral, metaforic și butaforic. I-l datorăm regizorului ceh Mihal Dočekal, echipei sale – remarci speciale pentru scenograful Martin Chocholousek, costumiera Hana Fischerova și compozitorul  Ivan Acher, tustrei conferind prestigiu oricărei scene din Mitteleuropa sau de aiurea – și unor tragedieni și comedianți dintr-o trupă de actori români ce fac cinste împovărătoarei tradiții a acestui teatru.

Tragedia lui Shakespeare, coroană de oțel ce strălucește peste veacuri, are patru fleuroane ce se unesc în vârf: „Hamlet”, „Lear”, „Othello” și „Macbeth”. Mi-e peste putere să mărturisesc care mi-e mai aproape de suflet. Mă hazardez să afirm că ar fi „piesa scoțiană”, poate și pentru că mă amuză legendele potrivit cărora numele Macbeth nu trebuie rostit în interiorul teatrului altminteri decât  în reprezentație ori la repetiții, de nu vrei să te ajungă blestemele vrăjitoarelor. Și atunci îi zici MacB, iar soaței sale, Doamna Scoțiană, ca să nu trezești strigoaicele. Bunăoară, în anii 30, la celebrul Old Vic, a fost nevoie de patru actori pentru a-l juca pe protagonist: primul și-a pierdut vocea, al doilea a răcit, al treilea a fost dat afară, doar al patrulea a corespuns și n-a fost atins de incantațiile hârcilor.

Artiștii și echipa de creație de la Bulandra trebuie că au respectat această cutumă: vrăjit, în înțeles artistic, e publicul ce asistă la acest spectacol pe care Mihal Dočekal, directorul artistic al Naționalului praghez și președinte al Uniunii Teatrelor din Europa, îl conduce ca un rock star, subjugând asistența.

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 13 =