O, Levant, Levant ferice! Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare… Nu știu dacă Mircea Cărtărescu a avut și surse culinare de inspirație când a scris epopeea intertextualistă, dar pe mine mă inspiră bucatele levantine. E suficientă o lingură de hummus pentru a mă duce cu gândul la savori orientale, la lumi pe care am avut privilegiul de a le descoperi prin intermediul papilelor gustative și la atâtea alte lumi, care așteaptă încă să fie descoperite.

Hummusul – îl scriu așa pentru a deosebi preparatul din năut de substanțele organice aflate în sol – e un produs de o simplitate dezarmantă. E bucurie în farfurie, fie că-l mănânci așa, fie că-l asezonezi cu mirodenii precum piperul roșu, boia sau praf de coriandru ori cu niște chestii la îndemâna oricui, de la ceapă caramelizată, una dintre obsesiile mele, până la tomate uscate. Hummusul vine din Orientul Mijlociu, Turcia și nordul Africii pentru a deveni un ingredient disponibil în întreaga lume, ideal ca starter, pretabil și la pachet (merge uns pentru un sandviș vegetarian). Știu toate astea nu de pe Wikipedia, ci de la londoneza Leyla Kazim, născută dintr-o mamă provenind din Mauritania și un tată din partea turcească a Ciprului, care scrie pentru Jamie Oliver, deci stăpânește domeniul!

Mă întrebați unde am mâncat hummus ultima dată? Aș fi putut s-o fac și acasă, dacă s-ar fi învrednicit cineva să-l prepare în loc să stea cu nasul în laptop. E drept însă că prefer să o fac în localuri cu specific oriental, care se găsesc din belșug în București (de când m-a invitat odată Virgil Ianțu la un restaurant turcesc din zona Buzești, am înțeles că mâncarea e cu atât mai bună cu cât localul e mai nepretențios; altfel zis, dacă vei vedea niște zilieri turci din construcții cu tava în mână, așază-te cu încredere, va fi pe gust!). Sunt o puzderie de restaurante turcești și pe unde locuiesc eu. Într-o seară de vară indiană, mai precis ultima, calendaristic, din anotimpul torid 2015, am poposit pe terasa restaurantului Sultan de pe Mihai Bravu, zona Muncii. Am comandat „Hummus Etli ve Fistikli”, tradus Hummus cu carne și Snubar (conține năut, tahina, muguri de pin, carne tocată, ulei de măsline, lămâie, condimente), pe care l-am uns, vârf de lingură după vârf de lingură, pe o lipie cât toate zilele. Am băut un ceai turcesc din partea casei, merge de minune și pe caniculă, și am plecat cu gândul la sucul iute de napi pe care am uitat să mi-l comand de data asta, deși e un deliciu.

Cam asta aveam de să vă spun despre hummusul nostru cel de toate zilele, un aliment care vorbește despre sănătate și despre simplitate. Ceea ce-l face însă cu totul special este că hummusul poate vorbi și despre lucruri extrem de grave din lumea noastră perfectibilă. Cum ar fi despre pace, ca în filmul cineastului australian Trevor Graham „Faceți hummus, nu război”. Sau despre o campanie a unui grup minuscul de musulmani și de evrei care au fraternizat la Washington pentru a transmite lumii un mesaj pe cât de simpatic, pe atât de profund: „Răspândiți hummus! Nu ura!”.  Ideea că o lingură levantină poate uni oameni aparent ireconciliabili mi se pare de-a dreptul delicioasă. Poftă bună la năut!

* Acest articol a apărut în revista „Șapte seri” de săptămâna trecută.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × 1 =