Mihai Călin mi-a povestit câte-n lună și-n stele în acest interviu-fluviu, din care public azi un fragment. Mi-a vorbit despre rolurile sale din piese ca „No Man’s Land” și „Furtuna” sau din ecranizări precum „Istoria iubirii”, despre viața de dincolo de scenă și ecran… Dar despre ce n-a vorbit cu Mișu, pe care l-am aplaudat sincer și cu însuflețire în atâtea spectacole, de la „Nebun din dragoste” la „Prenumele”? Partea cea mai mișto, mă rog, care mi s-a părut mie așa,  mi-a zis-o însă când îl conduceam după interviu: e o poveste petrecută acasă la Radu Mihăileanu, cu Monica Bellucci și Vincent Cassel. Cei doi erau la începutul relației, iar cea mai frumoasă femeie din lume îl enerva – ceea ce nu e greu, fiul regretatului Jean-Pierre Cassel fiind un tip coleric – pe cel mai norocos bărbat din lume tot luându-i din farfurie…

Mihai, care e rolul pentru care te-ai născut?

Nu cred că m-am născut pentru un rol anume, aşa cum cred că noi, oamenii, putem face mai multe lucruri bine, diferite, chiar foarte diferite, dar cred că există un anume lucru pe care poţi să-l faci cel mai bine şi asta este ideal pentru cineva, mai ales în tinereţe, poate chiar în adolescenţă – să şi-l descopere, acel lucru pe care el îl poate face cel mai bine. Să-şi găsească pasiunea pentru ceva.

Pasiunea ta e actoria.

Da. Din fericire, am fost student şi la Politehnică, trei ani. Cred că puteam fi un inginer OK, mediu, cu siguranţă nu mai mult, pentru că nu aveam pasiune. Şi dacă nu ai pasiune pentru acel lucru, te duci la serviciu, îţi poţi face treaba bine şi conştiincios, serios, profesionist, dar când ieşi din zona aia, nu te mai preocupă acel lucru. Or, pentru a face performanţă într-adevăr într-un domeniu, cred că trebuie să fie dublat profesionalismul de pasiune. Şi atunci, şi când mergi spre în drum spre casă – sau acasă, măcar din când în când – tot te mai preocupă chestia aia, ideea, ideile pe care vrei să le pui în practică. Şi am descoprit, datorită unei profesoare de ale mele din liceu, Marina Creci, de română şi franceză…

Unde ai făcut liceul?

La „Mate-Fizică 4”, la Măgurele.

Aha, MF 4. Tare liceul.

Chiar era în anii ’80 cam printre primele 5-6 licee din Bucureşti. Şi acum, din fericire, ea este profesoara lui fi-miu.

Ce drăguţ!

Clasa a V-a! Şi este o poezie. Adică la orele de română, acum, chiar mi-a povestit fi-miu, s-au uitat pe Net la „Căldură mare” de Caragiale, cu Beligan, cu Moraru. Ştii? Pe care, fi-miu nu mai ţine minte, i-a cunoscut când avea vreo trei ani că am jucat împreună. Și i-am propus chiar să jucăm „Căldură mare”, eu cu el.

Cool!

La clasa a V-a îi mai spune şi bancul cu vila.

Nu ştiu bancul cu vila.

Profesoara îi spune elevului, fi-miu: „Matei, ştii bancul cu vila?”.  „Nu ştiu, doamnă!”. „Vii la tablă?”.

Foarte tare!

E  genul ăsta de profesoară foarte relaxată şi iarăşi, apropo de „pentru ce rol te-ai născut”. E născută pentru profesorat, chiar dacă ea a vrut să facă teatru. Are pasiunea pentru teatru.

Şi poate de asta ţi-ai descoperit și ţie înclinația…

Da, da, da. E născută pentru profesorat pentru că iubeşte copiii. Se simte bine cu ei. Şi aşa m-am descoperit şi eu. Eram prin clasa a X-a, cred, şi ne-a pus să citim pe roluri chiar Caragiale. Să ne jucăm în clasă pur şi simplu. Şi a organizat după aceea o echipă de teatru a liceului. Şi mi-am descoperit chestia asta.

Vorbind despre versatilitatea ta, spuneai că un om, un actor, poate să facă mai multe lucruri bine. Ştii în momentul ăsta în câte spectacole joci?

Da ştiu, dar trebuie să le adun. Sunt şapte la Teatrul Naţional, că vreo două au ieşit de curând din schemă, unul la Comedie, unul la Arcub şi două, mă rog, să zicem, la un teatru independent, deci  unsprezece.

Unsprezece spectacole!

Sunt actori care joacă şi mai multe spectacole.

Care joacă în toate. Marius Manole! :)))

Pentru mine, de exemplu, ar fi mult prea mult. Dar fiecare, na, cum e construit. Mi se pare prea mult. Adică e greu…

… mai ales că nu sunt în acelaşi registru. Adică în mod evident joci în nişte comedii, joci și în niste tragicomedii…

Întotdeauna mi-am dorit să îmi păstrez totuşi puţin timp liber pentru mine şi când nu aveam familie şi cu atât mai mult de când am familie şi copil. Chiar e important. Şi să ştii că şi actorii care joacă foarte mult, chiar şi Marius Manole, care e recunoscut pentru asta, s-a mai domolit puţin, că s-a resimţit chiar fizic. Adică a trecut prin boală.  În sfârşit. Şi Ricky Bovnoczki care este mai puţin cunoscut şi care lucrează foarte mult la Unteatru, la Bulandra, la Odeon, la Naţional, ştii? Dar eu vreau puţin timp liber, pentru că altfel mă simt stors. Îţi trebuie să ai puţin timp liber, să mai citeşti ceva, să mai vezi un film, să asculţi o muzică sau să stai pur şi simplu să leneveşti, să vorbeşti cu copilul, cu soţia, cu prietenii, să bei un pahar de vin, să ai seri libere ca să te încarci cu altceva.

Pomeneai de Ricky. Jucaţi împreună în „No man’s land”…

Şi în „Schneider şi Schuster”.

Pe care nu am avut timp să îl văd şi îmi doresc foarte tare.

M-am înţeles fenomenal cu el şi în „Schneider şi Schuster”, şi aici. Dacă în ultimii ani am descoperit acest regizor, Morfov, care a venit din Bulgaria şi mi-a propus lucruri surprinzătoare cum ar fi Caliban în „Furtuna”, pentru care am luat şi premiul UNITER, în sfârşit… (se strâmbă în stilul său inconfundabil, mimând modestia).

E relevant! Crede-mă!

Da, dar am descoperit şi un partener, cred că cel mai bun partener de până acum!

El e ceh din România?

Nu. E ungur.

Aaaa, e ungur.

Numele e ceho-polonez, aşa, dar e maghiar din Baia Mare.

În „No man’s land” m-a interesat și muzica, mă rog, ilustrația muzicală, de care se ocupă chiar regizorul, Sașa Morfov.

Morfov e un tip foarte pasionat de muzică şi care şi ştie muzică. L-am auzit cântând la citară, cântă bine, iar muzica… Morfov are o obsesie: „Nu mă interesează dacă voi fi criticat sau cine mă critică. Eu iubesc muzica şi întotdeauna o să bag în piesele mele, în spectacolele mele, cel puţin două-trei piese preferate sau pe care le iubesc”. De exemplu „No man’s land” foloseşte Dire Straits, Leonard Cohen, Bob Dylan. Nu mai ştiu, în fine.

Întâmplarea, vorba vine, face că se şi potriveşte în contextul ăla. E plauzibil ca în război, în tranşee să se fi auzit„Brothers in arms”…

Da.

Pentru tine cum e muzica?  Mamă, super-întrebare ți-am pus!

Măi, e importantă. Simt nevoia de muzică aproape în permanenţă, dar nu pot să spun că sunt un cunoscător aşa de muzică. Îmi place muzica rock veche, îmi plac Pink Floyd, Led Zeppelin, Deep Purple, Beatles. Am iubit Beatles când eram tânăr şi mergeam la Poezia Muzicii Tinere.

Puştiului tău ce-i dai să asculte?

Păi astea.

Ce rol joacă muzica în căsnicia unui actor cu o coregrafă?

Soţia mea ascultă multă muzică şi e aşa, ca un fel de fundal, nu tot timpul. Ea caută. Îmi mai pune şi mie. În general nu ştiu să ţi le etichetez, dar toate sunt cool, într-un fel!

Iartă-mi ignoranţa! Aţi făcut ceva profesional împreună?

Nu. O singură dată am lucrat la „Năpasta”, regizată de Radu Afrim, care, din păcate nu se mai joacă. Era un spectacol foarte interesant şi cool aşa, altfel de „Năpasta”…

Altfel de cool.

Da. Şi la care Silvia a făcut coregrafia, mă rog, mişcarea scenică, dar a lucrat mai mult cu un grup de tineri care erau acolo.

Dar, de pildă, în „No man’s land”, unde-ţi petreci spectacolul pe spate, ai vorbit de elemente de coregrafie?

Am glumit mult pe tema asta şi cu regizorul, cu Sașa, când zicea să vină Silvia. Na, adevărul e că e inconfortabil.

Îmi închipui!

La început chiar în primul spectacol, primul-primul spectacol, care de obicei e cu invitaţi, cu prieteni, am făcut pauză pentru că Sașa Morfov a zis: „Băi, o să fie groaznic pentru tine să stai două ore acolo.” Şi eu, sincer să fiu, mă temeam pentru că la un moment dat amorţeşti sau ţi se pune un cârcel. Ei, şi atunci a făcut pauză şi am constatat că pot şi fără pauză. Pentru mine a făcut pauză.

E „No man’s land” spectacolul cu cea mai bună muzică? Sau îţi vine altul în minte acum, în care ai jucat?

Îmi aduc aminte tot spectacole de-ale  lui Morfov, care, sincer să fiu, este regizorul cu care m-am înţeles cel mai bine în toată viaţa…

Zău?

Da.

N-am ştiut asta!

Cu el, în ultimii cinci ani, am făcut „Vizita bătrânei doamne”, unde am un rol mai micuţ, dar cum face el, el se ocupă de crearea unui ansamblu şi dă mai multe texte sau lucrăm la improvizaţie şi vii cu texte în plus faţă de piesă. Slujeşte piesa, dar poate să adauge. El adaptează, cum am făcut şi în „Furtuna”, dar foloseşte multă muzică, întrucât aceasta creează atmosfera şi ajută emoţia să crească în oameni. Sau cum se întâmplă în teatru, emoţia nu pleacă din nimic, din zero. Emoţia pleacă din gând. Îl ascult eu pe Bob Dylan când cântă ceva. Îmi place, dar şi dacă înţeleg vorbele alea, e cu atât mai mult. Nu e doar zdrăngăneală, ca la orice muzică bună. Bun, şi el foloseşte chestia asta. În „Vizita bătrânei doamne”, la un moment dat, chiar bagă o chestie a lui Charles Trenet, cred, care după a fost preluată de mulţi, „La mer”.

Aş vrea să vorbim un pic despre „Istoria iubirii”, ecranizarea lui Radu Mihăileanu după Nicole Kraus

E o carte superbă asta.

Ai citit-o înainte să îţi propună Radu?

Nu, am citit-o când ştiam că va face film. Radu mi-a zis: „Băi, o să am nişte rolişoare micuţe, dar o să te chem să vorbim, la probe”. Adică am dat probe. Chiar dacă suntem prieteni… El a zis că are un fel de, să zicem aşa, superstiţie să îşi cheme prietenii actori în filmele lui, dar evident că trebuie să dai şi probă. Dacă te potriveşti cu rolul sau nu, dacă te potriveşti cu partenerii sau nu…

Ai participat la filmări doar în România?

Da. Era partea de la începutul istoriei, într-un sat evreiesc din care fug ei. Eu eram tatăl tipei, Gemma Arterton.

Pe care ai cunoscut-o?

Pe care am cunoscut-o. Am jucat cu ea. Şi am jucat şi cu, mă rog, iubitul ei din sat, pe care am uitat cum îl cheamă (n. red. – Mark Rendall). E un actor canadian şi pe care l-am văzut acum două zile într-un film în care juca alături de Renee Zellweger (n. red. – „The Bird Men”) cu puţin timp înainte de „The History of  Love”. Şi acolo s-a filmat totul, undeva într-un sat de lângă Cluj, într-o atmosferă din asta idilică, foarte frumoasă şi foarte nimerită, pentru că venirea războiului şi fuga lor practic a spart lumea idilică de munte, sătuc, iubire, care se sparge că vine istoria peste tine… Au venit oamenii satului, făceau figuraţie. Maghiari erau majoritatea acolo şi veneau cu animalele lor la filmare. Era foarte mişto, le traducea şi se ocupa de ei Levente Molnar, actorul din „Fiul lui  Saul”. Kecske i se spune.

Kecske e capră!

Da, Kecske este porecla lui.

N-am ştiut.

Toată lumea îl ştia de Kecske. E un tip foarte mişto.

Bun. Mihai, mulţumesc frumos!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ