„Povestea iubirii”, filmul cu un destin demn de scrierile lui Nicole Krauss, e încercarea cea mai ambițioasă a regizorului Radu Mihăileanu.

Mihai-Călin-și-Radu-Mihăileanu
Mihai Călin (tatăl Almei, în film) și vechiul său prieten, regizorul Radu Mihăileanu, în timpul filmărilor din România a scenelor desfășurate, în carte, într-un târgușor evreiesc din Polonia

Cea mai iubită femeie din lume, așa cum e personajul Alma Mereminski, are puterea magică de a-și răspândi aura și asupra cărții care o găzduiește: „Povestea iubirii” e, de când a fost lansat, poate cel mai iubit roman de dragoste al noului mileniu.

Dacă nu l-ai citit, vei găsi povestea iubirii celei mai iubite femei din lume drept unul dintre cele mai tulburătoare și emoționante filme ale anului: personaje dramatice, răsturnări de situație, trădări și devoțiuni, cadre vintage și cadre contemporane, o muzică învăluitoare și dominantă (compozitorul israelian Armand Amar are, după „Concertul”, o nouă colaborare impresionantă cu Mihăileanu). Astfel încât te îndemn să vezi filmul care a intrat pe marile ecrane din România la sfârșitul săptămânii trecute!

Dacă l-ai citit, vei despica firul în patru, evaluând cea mai ambițioasă încercare a regizorului Radu Mihăileanu, de a ecraniza un best-seller și, în egală măsură, de a face din primul său lungmetraj în limba engleză un succes internațional. Am spus engleză? Da, o engleză cu accent idiș, pe care Elliott Gould (născut Eliyahu Ben Ben-Tzion, mai apoi numit Elliott Goldstein, înainte de a-și lua numele cunoscut în toată lumea) trebuie că l-a exersat în Brooklyn-ul natal, dar pentru care Derek Jacobi a avut nevoie de un „dialect coach”, ca să pronunțe toate „w”-urile ca pe „v”-uri. En bref, merită să vezi filmul și-n acest caz.

Dacă ai și citit romanul și ți-a și plăcut filmul, îți vei pune neîndoielnic niște întrebări legate de condiția unei opere de artă în lumea de azi (ce impact va avea lansarea filmului la un festival, TIFF, care e influent mai cu seamă pentru noi? Își va scoate „Povestea” bugetul, care n-a fost chiar mic?).

Doar transcriind fraza „cea mai iubită femei din lume”, parcă mă furnică degetele pe tastatură după ce am văzut filmul la MȚR.

E limpede ce atracție a exercitat această poveste în Cetatea filmului: practic, drepturile de ecranizare au fost cumpărate, pentru Alfonso Cuaron, încă înainte de a fi publicată splendida carte a lui Nicole Krauss. Așa începe și destinul unui film izvorât parcă din pana scriitoarei americane care ne poartă printre atâtea vieți intersectate, continente și decenii: Cuaron nu mai regizează filmul în 2005, ci Mihăileanu, în 2016; regretatul John Hurt, ales pentru a-l întruchipa pe Leo Gursky la bătrânețe, nu-și mai poate onora contractul, așa că rolul principal îi revine lui Derek Jacobi; ștetlul polonez din carte e, în film, satul românesc Dâncu (plin de unguri, cărora, povestește cu umor Mișu Călin, le traducea Levente Molnar, actorul din „Fiul lui  Saul”, poreclit „Kecske”), New York-ul devine Montreal, tot din motive de producție, Mihai Călin dă probe pentru un rolișor (tatăl Almei) deoarece regizorul are superstiția că și prietenii trebuie să treacă prin casting…

Ce-mi place, dincolo de firul epic – iar la Radu Mihăileanu există mereu ceva dincolo de firul epic: situații dincoace și dincolo de limita derizoriului, actori charismatici, lovituri de carambol ale destinului  – e umorul nebun, de cea mai autentică expresie evreiască, acel haz de necaz care a ajutat acest popor să supraviețuiască. Așa se face că-l întâlnim pe ultimul evreu din actualul Oraș Chinezesc din New York, acolo unde se-ntindea odată Lower East Side; așa se face că vovnikul închipuit Bird cere trei dolari pe paharul de limonadă de cincizeci de cenți; așa dăm de o firmă – doar o nălucă? Doar o coincidență?) – care face trimitere la numele celui care a fost tatăl regizorului, Mordechai Buchman; și tot umor strașnic, evereiesc, este când Leo îi spune vânzătorului de la magazinul de haine „eu evreu, tu țigan, ne-nțelegem”, iar acesta pufnește, jignit: „sunt indian!”…

003
Derek Jacobi și Sophie Nélisse, pe care o știți cu siguranță din „Hoțul de cărți”

Dacă vă întrebați cui i-a ars să râdă la ecranizarea unui film de o tristețe zguduitoare despre destinul celui trădat în serie după ce s-a îndrăgostit de cea mai iubită femeie din lume, ei bine, mie. Nu am reținut doar asta din film și nu-l tratez de comedie, ci ca pe o ecranizare necesară și, aș zice, suficientă, realizată de un cineast important, cu rădăcini în România. „Povestea iubirii” nu e cel mai bun film al lui Radu Mihăileanu, dar e o povestire cinematografică în spiritul minunatei povești a lui Nicole Krauss. Pe scurt, m-am delectat, nu ratați „Povestea iubirii” la cinema!

Foto: Outnow.ch și Facebook

  • Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ