În vremea aceea, Facebook nu era refugiul cărunților luați în derâdere de cei de pe Snapchat, ci doar niște pagini de Oracol cu poze decupate din reviste străine, iar Tinder nu fusese detronat de MeetMeOutside și de alte aplicații pentru oameni singuri ce îndrăgesc yoga, fiindcă nici măcar strămoașele lor, anunțurile matrimoniale, nu-și găseau încă locul în chenarele Micii Publicități.

Pe când ziarul costa mai puțin decât o pâine și hrănea sute de mii de cumpărători, pe când era răsfoit și nu naviga nimeni cu mouse-ul sau cu degetul pe o tabletă, am poposit și eu în presă, la „Tineretul liber“, primul cotidian tipărit în libertate („Libertatea“ furase startul pe 22 decembrie, fiindcă ajunsese mai repede pe tarabe de la Palatul Universul decât „Tineretul“ de la Casa Presei) și, ulterior, primul mare defunct al presei românești.

În 1990, Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât mașinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngăduitoare care îți băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate și care au fost printre primele supuse extincției din vremurile noi, alături de harnicele curiere și de răbdătoarele centraliste.

Pe atunci, scrumierele erau înăuntru și nu afară, iar titlurile erau titluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl știam pe de rost) și erau culese de foste lucrătoare de la „Crucea de piatră“, angajate cu de-a sila de comuniști la Casa Scânteii. Birourile erau birouri și nu „borcane“ sau niște măsuțe așezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fișet, documentarea intra în agende și nu pe USB-uri, colile de indigo țineau loc de fotocopiator, zincurile de poze și „albitura“ (niște pene metalice subțirele) era pe post de „line spacing“.

Iar ziariștii era ziariști, nu un simplu cod, 245123, conform nomenclatorului CAEN de meserii de azi. N-apăreau la televizor, ci se mulțumeau să intre cuminte în definiția de persoană fizică, recunoscută ca jurnalist conform legii, care își asumă voluntar responsabilitatea publică morală și legală de a aduce la cunoștința cetățenilor, prin produse jurnalistice, informații de interes public local, zonal, național sau internațional.

Doru Lionăchescu nu era Chairman, ci redactor-șef adjunct, Ștefan Mitroi nu era blogger la adevarul.ro, ci redactor-șef, „externiștii“ (Luminița Roșca, Aristotel Bunescu) erau „externiști“, „culturnicii“ – „culturnici“ (Gabriel Rusu, Horia Barna), Tiberiu Lazăr era secretar de redacție și nu Tibanuʼ, politica o făcea un poet (Mircea Florin Șandru), sportul avea cronici, nu bârfe (Vasile Căbulea). Drepturile de autor nu erau forme pseudo-legale de a-i plăti pe angajați, ci rații de ulei, zahăr, carne și chiar vin pe care le procuram de la bufetul ziarului, cu banii jos sau pe veresie.

Nopțile erau albe, băutura intra în metabolismul creativității ca la Nichita, uneori știrile care începeau la pagina 1și promiteau să se continue în pagina 6 nu-și mai găseau locul nicăieri. Dar știrea era știre, reportajul, reportaj și-atât. Tușul murdărea mai autentic decât cartușele imprimantelor și muncitorii tipografi, tot un soi de ziariști, dar mai nevoiași, îl luau acasă de Paști, să-și vopsească ouăle.

Și, în plus, de neuitat, era Georgică.

Așa au fost începuturile, din vremea în care, cum zicea Jerry Seinfeld, era uimitor că toate știrile dintr-o zi încăpeau perfect într-un ziar.

Foto: Death to Stock

– Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × 1 =