Slavă ție, cititorule din era digitală! Probabil, ești fericitul posesor al unui aparat ce poate fi ținut în palmă și care concentrează cea mai mare cantitate de informații din istoria omenirii. Și ai acces la ele, de oriunde, în mod gratuit. Ce culme a progresului!
Progresul, însă, nu e gratuit, observă personajul Henry Drummond din „Procesul maimuțelor“, ecranizarea a ceea ce „The New York Times“ definea drept cel mai incredibil proces din întreaga istorie a dreptului anglo-saxon. Obții ceva, pierzi altceva. Ai un telefon, însă rămâi fără intimitatea și farmecul distanțelor. Dacă ești femeie, prețul votului tău e că ai cedat dreptul de a te ascunde după pudrieră sau jupă. Iar dacă ai cucerit aerul, păsările își vor pierde minunăția și va mirosi a combustibil și acolo sus.
În cazul jurnalismului digitalizat, ai câștigat posibilitatea de a alege să fii informat când dorești și de către cine dorești. Ești chiar propriul tău agregator, ba uneori și producător, de informații, cu acces nelimitat. Ce ți-a luat însă progresul e posibilitatea de a te mai baza pe informațiile pe care le primești. Presa nu s-a ticăloșit, oricât partizanat desuet, dar atât de în vogă, ar încăpea în ea. Nu s-a prostit, deși Jayson Blair, pseudo-ziaristul de la „The New York Times“ care a pervertit informația, a copiat-o și a inventat-o până a fost dat în fapt, și-ar găsi azi slujbă la orice site de media de la noi.
Problema e doar, obiectiv vorbind, că avem prea mult spațiu de umplut, într-un timp prea scurt, cu prea puține resurse umane. Ca să acoperim acest spațiu, ne-am făcut, toți, ziariști. Ceea ce, iarăși, e un progres. De această dată, am pierdut reputația și credibilitatea. Tot în mod obiectiv, nu suntem toți pregătiți profesional. N-avem toți etica vorbei. Și nici a imaginii – e limpede că orice „social journalist“ de azi, adică bloggerul care vrea să posteze un „selfie“ de la un concert, știe să manipuleze o poză mai bine decât o făcea Hippolyte Bayard la 1840, care se fotografia în chip de cadavru, ba truca și fotoexplicația („Guvernul s-a declarat incapabil să facă ceva pentru Dl. Bayard, iar nefericitul, de disperare, s-a aruncat în apă“).
Progresul jurnalistic înseamnă să te informăm cât de repede, cel mai repede. Dar astfel rătăcim pe drum definiția lui Alastair Campbell – jurnalismul măreț, de la Woodward și Bernstein încoace, necesită timp. Or, n-avem așa ceva. Așa că scriem ce-a zis ăla, ce-a zis aia, blurăm fețele unor vedete ca pe ale infractorilor ca să mai câștigăm un click, ne luăm știri după criteriul „ne-a șoptit o păsărică“ (trăiască Twitter!), dăm naibii fluxul de lucru care înseamnă verificare, editare, sublimare în fond și în formă. Părem o adunătură de maimuțe așezate la tastatură și, poate mai grav, informația rezultată e digerabilă doar de către niște maimuțe fără discernământ, care vor totul banană-n gură.
Aici ne-a adus progresul. La un talmeș-balmeș din care nu se mai înțelege nimic, iar cei care mai înțeleg, se văicăresc, în căutarea prestigiului și a credibilității pierdute.
- Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.
