UPDATE: Fayçal Cheffou, singurul inculpat în ancheta privind atentatele de la Bruxelles și suspectat ințial a fi cel de-al treilea atacator de la aeroport, a fost pus în libertate, a anunțat luni Parchetul federal belgian. Practic, se poate întoarce la un anumit tip de presă.
Cu un microfon în mână, belgianul Fayçal Cheffou vorbește în fața camerei de luat vederi, în preajma centrului pentru refugiați dintr-o comună aflată în provincia Brabantul Flamand. Cu o cameră foto în mână, palestinianul Khaled Al Sabbah ia imagini dintr-o piață bruxelleză în care oamenii au venit să omagieze victimele atentatelor din Belgia.
Ai zice că sunt jurnaliști la treabă. Doar că nu sunt jurnaliști, s-au intitulat singuri așa, profitând de faptul că azi aproape oricine poate pretinde că reprezintă presa. Reportajul lui Fayçal a apărut pe YouTube și a fost încărcat de pe contul „asupriților” (Les Opprimés), care-și răsfață audiența cu videoclipuri din care poți afla că sioniștii se deghizează în membri Al-Qaeda, că în Elveția măcelăriile halal vând carne de porc și că Netanyahu își dezvăluie planurile machiavelice de a le fura teritoriile palestinienilor.
În timp ce transmite din Steenokkerseel, Cheffou arată și vorbește ca un reporter. E elocvent, are dicție, e iscoditor, face, aparent, ceea ce trebuie să facă un reporter de televiziune. De fapt, însă, nu face jurnalism, ci activism. Producția sa nu va sluji primordial publicul larg, ci o grupare politică având un cont pe YouTube, informarea va fi trunchiată și nu va fi supusă unui proces de editare specific unei instituții de presă reale. Iar transformarea sa în virtual purtător de cuvânt al refugiaților sirieni îl decade inclusiv din calitatea sa, autoenunțată, de jurnalist independent, dezvăluindu-i adevărata ocupație: militant.
Când s-a aflat că Cheffou a fost reținut și inculpat pentru participare la activitățile unui grup terorist, crime teroriste și tentative de asasinat teroriste, filmulețul care „atesta” calitatea sa de jurnalist freelancer a fost potopit de comentarii. Multe dintre acestea acuză ipocrizia pseudo-reporterului, care deplânge, în fața camerei, nerespectarea drepturilor omului, pentru a fi acuzat el însuși, ulterior, că n-a respectat dreptul la viață.
La rândul său, Khaled Al Sabbah pretinde că e jurnalist – fotoreporter, iar instantaneele sale au ajuns chiar și în „National Geographic”.
După ce e surprins întâmplător, într-o transmisie în direct, cum îndrumă o fetiță să stea mai bine în cadru pentru o fotografie exclusivă, contrafăcând realitatea, Al Sabbah renunță de bună voie la titlul de fotoreporter și, spășit, pretinde că a făcut fotografii doar în scop estetic, pentru a le pune pe Instagram și pe Facebook. „E încă un exemplu de fotograf care compromite încrederea publicului în media”, conchide Michael Kamber, fost fotoreporter la „The New York Times”, citat de „The Guardian”.
Problema este însă că Al Sabbah nu e media. El a învățat tehnica de a face fotografii, dar nu și etica aferentă: fotografia de presă nu poate fi aranjată, altminteri ar fi o mărturie mincinoasă, exact ca o declarație pe care ai obține-o obligând pe cineva să o facă.
Cheffou și Al Sabbah sunt două exemple clare ale confuziei care domnește azi în mass-media în general și de pseudo-jurnalism în particular. Fie pentru a-și camufla convingerile politice într-o relatare jurnalistică, fie trucând o imagine pentru a o putea vinde cât mai avantajos, cei doi au profitat de liberalizarea producerii și distribuirii informației la nivel global.
Azi, confuzia din media e alimentată din toate direcțiile. Când președintele Turciei pune semnul de egalitate între teroriști și jurnaliști, acreditând ideea că e tot aia un terorist înarmat sau cineva care are un pix folosit pentru a-și atinge scopurile, lucrurile devin și mai complicate. Nici nu mai e de mirare că niște jurnaliști aflați în drum spre Cecenia au fost bătuți în Ingușetia, autobuzul lor a fost incendiat, iar mascații i-au acuzat că sunt teroriști.
Or, pentru a acuza pe cineva de terorism, trebui să mai poți și dovedi asta. Există, în istoria presei, un caz notoriu de jurnalist-terorist: israelianul Haggai Segal. În 1984, a fost condamnat pentru apartenență la o organizație teroristă, vătămare corporală extrem de gravă și posesie ilegală de arme. Toate astea, după ce a pus o bombă care i-a zburat piciorul primarului de atunci din Ramallah, iar o a doua bombă n-a explodat, dar la dezactivare l-a orbit pe un membru al poliției israeliene de frontieră. După ce și-a ispășit pedeapsa, Segal a devenit un ziarist reputat. Scrie opinii și dă de pământ cu mult mai cunoscutul Thomas Friedman de la „The New York Times”, acuzându-l că reproduce fidel în prestigiosul ziar directivele privind Iranul primite de la Casa Albă.
În loc de concluzie, o constatare: presa, în acest mileniu, nu mai e făcută doar de oameni de presă. Iar producțiile de presă ale celor ce și-au asumat această apartenență nu au obligatoriu standardele convenționale de presă. Sigur că poți construi un pod fără să fii inginer, o casă fără să fii architect, sau să ajuți la o naștere fără să fii moașă. Numai că, în aceste condiții, e legitim să te îndoiești de cât de durabile sunt casa și podul ori de respectarea condițiilor de igienă la nașterea copilului. La fel de legitim, înainte de a încredința oricare din aceste activități cuiva, e să te interesezi sau măcar să te lămurești singur dacă cei la care apelezi au pregătirea necesară.
Prin urmare, în timp ce parcurge o producție de presă, consumatorul de informații ar face bine să aibă și o idee, cât de mică, despre conținut. Cine l-a făcut, unde și când? Are autorizație? Pare un efort, dar același lucru îl faceți și dacă luați o cutie cu lapte. Ați întinde mâna după una pe care scrie doar „lapte”, fără nicio informație despre cine, unde, când l-a produs și dacă are dreptul să-l producă?
– Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.
