„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Radu Bata, drag prieten de corespondență, e un profesor de literatură și de jurnalism stabilit în Franța după mineriada lui Iliescu. A inventat poezetele, descrise în Hexagon drept amestec savant de lirism și umor ce trimite la Cioran și la Bételgeuse, o stea din constelația Orion! Îi prețuiesc nespus scrierile și aștept să-l întâlnesc anul viitor, în țara pe care a părăsit-o, dar n-a uitat-o.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Atenție, posibilități de zăpăceală! De decalaj cu lumea reală. Eu nu vorbesc foarte serios nici în somn. Darămite în realitatea asta imediată cu nas de Pinocchio, politicieni Cosa Nostra și guvernanți cu diplome de la școala lui Bulă și Tândală.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Visul. Mă pândește non stop și hop, cum mă prinde, cum mă strânge-n brațe.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Facerea de bine e cu dus și-ntors, știi bine, dragă Horia. Ce crezi că-i bine pentru tine, nu-i neapărat chiar bine, percepția se schimbă după cum bate vântul, decepțiile curg râu post factum. Poate «cel mai mare bine» mi l-a făcut cineva care voia să-mi faca rău: profesoara de franceză din Ploiești care mi-a penalizat ironia (râsesem cu poftă în fața comisiei când a spus că Voltaire a trăit în secolul XVII) și mi-a dat o notă mică la Bacalaureat, din cauza căreia n-am mai putut da la medicină (atunci se adunau mediile de la Bac cu cele de la examenul de admitere la facultate) și astfel m-am trezit nevoit să dau la «franceză»! Așa am ajuns eu profesor de franceză. Un alt exemplu, recent, de «mare bine»: Mircea Cărtărescu, care m-a încurajat și ajutat să revin în limba română cu un volum nou de poezete, după «Cod galben cu peștișori roșii»: «Descheiat la vise». Mircea nu e numai un scriitor genial, e și un om bun ca pâinea caldă, extraordinar de generos. Bine, dar nu știu cât de bine va fi făcut cititorilor români cartea asta «descheiată» ca să știu dacă a fost un «mare bine». Cât despre binele pe care l-aș fi facut eu e cu semn de întrebare: un pustiu de bine elevilor mei?

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Mi-e greu să aleg «un episod», eu sunt un conglomerat de episoade de povestit urmașilor văcărești, nu neapărat ca exemple de urmat. Le-aș povesti despre muzicile anilor 70 și 80, pe care le-am trăit cumva din interior — am fost, în deceniile acelea, «ureche» pentru cei care procurau discuri noi din străinătățuri (le spuneam ce credeam eu că va fi succes, după ce ascultam «Air Play Action» la BBC pe un radio obosit, în bucătărie și ei le obțineau prin sportivi, stewardese, piloți, etc.), DJ pe litoral și apoi, la «casele de cultură» din Buzău. Sunt multe anecdote, învățăminte și refrene de reținut prin prisma lor. Erau muzici interzise, concursuri pentru a obține atestat de DJ cu note la «materialism dialectic» și la «discursurile primului secretar», procentaje obligatorii de muzică de difuzat, o grămadă de lucruri din categoria «Să nu uiți, Darie». Apoi, «la musique adoucit les mœurs», muzica îmblânzește moravurile, și e mereu de povestit. Si tu o povestești des din câte am văzut.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Mineriada lui Iliescu. Am simțit atunci că ticăloșii din clanul lui și grupările criminale care-i susțineau au omorât definitiv ultimele speranțe pentru democrație în România, ca să-și pună țara la breloc, în beciul personal. Deși mi-am luat lumea-n cap, la propriu – am plecat, ca mulți alții, în neantul exilului -, nu am depășit încă acest moment, doare și acum foarte tare, mai ales că de 28 de ani, mineriada asta se declină/confirmă zi de zi, sub forme diferite, cele mai multe puțin vizibile, unele însă la fel de dureroase – vezi atacul penalilor împotriva justiției – și violente – vezi vătămarea, gazarea din 10 august a zecilor de mii de manifestanți pașnici.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Am prezentat în Franța, în cadrul cursurilor sau pe unde am fost invitat, limba română în perspectivă istorică: recent, la «Maison de l’International» din Grenoble, în cadrul «Journée Européenne des Langues». Francezii sunt în general mirați de similitudinile care există în formarea limbilor noastre și fermecați când descoperă unicitățile și bogăția limbii române. Am descris de asemeni cu emoție fenomenul istoric «Rezist», angajarea civică (în special a tineretului) în lupta cu caracatița corupției, fenomen pentru care toți francezii îi admiră pe români. Pe 26 octombrie, sunt invitat la Frontignan; voi vorbi acolo – figurează în program – despre poezia din România, despre cultura română în general. Am lucruri frumoase de depănat, că doar «românul s-a născut poet» și «nu e om să nu fi scris o poezie». Dar voi vorbi, tocmai pentru a sublinia adevăratele valori din lirica/cultura românescă, și despre cum fabrică puterea «scriitori» din autori obedienți (o specie dâmbovițeană, ușor diferită de «scriitorii de curte» tradiționali), despre traducerile ratate din marii noștri poeți în franceză, traduceri și poeți care meritau să intre pe mâini mai bune, dar de, știi cum se-ntâmplă, promovăm cu «ai noștri», chiar dacă-s mediocri, nu cu cei care ar putea face un transfer poetic care să intre în rezonanță cu francofonii nativi.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În cerul României, spre apus, că se uită soarele peste umăr la noi, cu blândețe.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
La anunțarea rezultatului referendumului din 6-7 octombrie.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Ieri, 14 octombrie, citind articolul «La dérive autoritaire roumaine complique l’équation européenne» din «Libération», semnat de Jean Quatremer. Presa franceză cunoaște bine manevrele și intențiile puterii de la București. Stânjeneala a devenit frecventă cu politicienii noștri parveniți și foarte slab educați, instruiți. Exprimarea Dnei Dăncilă în limba română sau vorbirea Dnei Olguța în franceză și lectura ei în engleză la a 61-a sesiune a Comisiei ONU pentru condiția femeii, care a avut loc la New York, sunt motive de bășcălie și în Franța. Am găsit chiar traduceri în franceză din «dancileză», cum se spune acum. Total jenant, degradant pentru România. Să ai politicieni care se exprimă ca niște pârnăiași, să pui în fruntea țării miniștri care nu par a fi absolvit patru clase creează o gravă confuzie morală.

De ce ai plecat din România?
Am răspuns mai sus: după Mineriada din iunie 1990, odată cu lichidarea speranțelor de democrație în România de către facțiunea „putchistă” Iliescu.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nimic special, poate pun de-o mămăligă, nu știu. Nu cred că trebuie să intonăm prea tare aria naționalistă azi, că știm unde duce. Cei care se bat în piept de 1 decembrie că ce români sunt ei și își pun poale folclorice-n cap sunt adesea manipulatori populiști. Mai români sunt cei care nu fac caz – nu-și exaltă mândria naționalistă – și sunt demni și cinstiți acolo unde trăiesc; prin ei, România se face respectată. Desigur, o sută de ani de stat modern e ceva, e o sumă rotundă, e motiv de păpat, băut, dansat, pupat Piața Independenței, dar cu ce se întâmplă acum la noi – îndepărtarea de valori democratice, europene -, bucuria e mult atenuată. Sărbătorim un centenar tânăr, încă verde, care are, din fericire, și multe lucruri bune de arătat lumii: sunt, din câte știu, o serie întreagă de acțiuni culturale organizate pe diverse meridiane cu acest prilej. Prin cultură (chiar dacă mai e ici și colo ciumpăvită sau de cumetrie), departe ajungem.
N-am niciun 1 decembrie de neuitat, pentru mine e o zi ca oricare alta din an, deși ne bagă inevitabil într-o altă dimensiune, refrigerantă: «winter is coming».

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 5 =