„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Radu Paraschivescu cel făr-de-cont-de-Facebook e o minunăție de om. Utilizator fabulos al cuvântului scris și rostit, prolific scriitor și publicist, dotat cu un umor care acoperă toată gama de la blând la coroziv, Radu e genul de intelectual pe care nu mă sfiesc să-l elogiez. Sunt mândru de faptul că suntem amici.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că mi-am propus să-mi trec pe piatra funerară „Aici odihneşte un virtuoz al superficialului. Scratch and you’ll find him” Şi că-mi place să râd.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
În afara mea? Crezi că mai e loc? Mă rog, da, mai e. Irina, prietena, iubita, jumătatea şi viitoarea soţie. Pe la primăvară ne oficializăm tradiţionalismul. Am fi făcut-o mai repede, dar ne-am luat cu statul acasă de referendum şi n-am mai avut timp.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Ezit, straniu pentru mulţi, între Mircea Lucescu şi Gabriel Liiceanu. Primul m-a ajutat să debutez pe când eram un nimeni absolut. Al doilea m-a ajutat să ajung cine sunt, literalmente şi literarmente, pe când eram un nimeni relativ.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aş povesti ceva care acum nu înseamnă nimic, fiindcă nepoţii şi în general copiii de azi nu au măsura prigoanei de ieri. Le-aş povesti cum i-am scris în 1988 lui David Lodge la Birmingham, de la Liceul Traian Vuia din Făget, cum am pus scrisoarea la poştă, cum l-am informat că voiam să-i traduc volumul de naratologie Language of Fiction şi ce ameţeală m-a cuprins când Lodge mi-a răspuns. Sigur că scrisorile trecuseră şi pe sub ochii băieţilor, dar, cum nu aveau nimic infamant (în afară de ideea propriu-zisă de a-i scrie unui străin), n-am păţit nimic. Varianta românească a apărut, din varii motive, abia în 1999, dar pentru mine firescul şi bunăvoinţa răspunsului au fost atunci, în 1988, un cadou nesperat.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Au fost două momente: bruierea banditească a Proclamaţiei de la Timişoara la postul public de televiziune pe 11 martie 1990 (aşa arată un viol verbal) şi moartea tatălui. Nu l-am depăşit pe niciunul.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aş povesti despre 22 şi 23 decembrie 1989, când împărţeam pe stradă ziare care nu costau nimic, când ne îmbrăţişam cu necunoscuţi, când scandam libertatea, când ni se părea că evadaserăm de sub clopot. E bine să-ţi revezi din când în când candorile, chiar cu martori. Şi e util să-ţi aminteşti că ai avut, măcar atunci, speranţă.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În plimbări prin ceaţa toamnei, înconjuraţi de aburi roşiatici, pe drumul care leagă Bistriţa de Vatra Dornei. Oriunde pe porţiunea aceea.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Mă simt bine mereu, în afara momentelor când îmi aduc aminte cum arată guvernul şi ce exemplare conţine. Atunci mă îneacă sila de ei şi mila de noi.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Când am auzit că există probabilitatea ca Ion Iliescu să scape totuşi de închisoare. Sigur, există şi nedreptăţi mai mari. Cu toate acestea, închiderea lui Iliescu ar valora mai mult decât raportul de condamnare a comunismului citit de Traian Băsescu în Parlament.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Aş pleca mereu şi m-aş întoarce mereu. Nu mă văd părăsind România decât ca turist. Nici chiar acum, când miroase din ce în ce mai urât în parlament şi în guvern. Bineînţeles, nu mai am nici vârsta desprinderilor decisive, nici nesăbuinţa sau disperarea pe care le aveam cu 30-35 de ani în urmă. Şi până la urmă ştii ceva? Să plece ei. Cei care şi-au bătut joc de ţara asta (chit că ştiu că nu o s-o facă) şi mai ales cei care se simt nemeritaţi de compatrioţi. E dreptul lor. Drum bun şi spor în toate. Eu aici închid ochii.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Dacă nu uit, mă duc la calendarul din bucătărie şi schimb luna. Nimic altceva. Dacă uit şi întorc foaia pe 5 sau pe 11, atâta pagubă. Nu sunt o fire festivistă, dimpotrivă. Îmi displac discursurile, cenaclurile cu lozinci, gargara. Şi mi se pare nepoliticos să te pierzi în celebrări când eşti pe cale să-ţi îngropi justiţia şi să dai mână liber pungaşilor. Când eşti condus de analfabeţi şi sfertodocţi. Nu de fiestă avem nevoie, ci mai degrabă de priveghi. Prin urmare, am uitat toate zilele de 1 decembrie din clipa când a bătut de miezul nopţii.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 − one =