Am fost un băiețel ca mulți alții. Cu toate astea, mă simțeam diferit. Iar din momentul în care am început să observ diferențele, au început să mă apese.

Scriam urât – caietele mele erau o colecție de mâzgălituri. Eram neîndemânatic – fructele pe care le făceam pentru lucru manual, din hârtie înmuiată în apă și lăsată să se întărească, erau pipernicite pe lângă ale altora și colorate palid. Creioanele mele erau boante, stiloul curgea, n-aveam să pot scrie niciodată cu creioanele mecanice cu mină de 0,5 mm. Eram și neglijent: cravata de pionier era scămoșată, bentița tricoloră de pe ea – veșnic descusută, iar inelul cravatei, care la alții era transparent și părea nou, la mine era opac și învechit.

Dar pe toate astea le constatam eu, m-ar fi durut să mi le spună cineva.

În clasa a patra, interesul meu pentru școală coborâse la nivelul de alertă. Învățătoarea începuse să mă persecute – în mintea mea, urechelile zdravene au început fix în momentul în care n-a mai primit gene false și alte atenții aduse din străinătate.

Știu că nu e drăguț să mărturisesc, dar n-o simpatizasem nici înainte de a-mi administra ceea ce percepeam a fi rele tratamente. Era o soție privilegiată de ștab comunist și eram conștient de statutul ei. Îi priveam cu răceală pe colegii care vorbeau despre ea, în absența ei, cu apelative în care puneau, găseam, un respect exagerat: „doamna”, „tovarășa”. Pentru mine, era doar un nume de familie, pe care îl foloseam frust, ca să arăt că ea era ea, iar noi eram noi.

Rahitic nu eram. Sau, în fine, nu eram cum a sunat în gura ei: urât, batjocoritor.

Într-o zi, când m-a scos la tablă (eram total nepregătit, mă simțeam rușinat și contemplam cum îmi prelungește chinul savurându-și supremația), m-a făcut rahitic.

„Rahiticule!”.

Da, nici creta nu eram în stare să o țin ca lumea în mână – se rupea imediat, iar scrisul nu era aliniat, să lățea ca o armonică, fără nicio regulă, stârnind chicote care mă ardeau ca un fier roșu. După ce reveneam în bancă, mi se părea că nu mă voi mai putea uita în ochii colegilor, iar aceștia mă vor privi ca pe un neisprăvit. Vă amintiți, probabil, copiii sunt necruțători.

Dar rahitic nu eram. Sau, în fine, nu eram cum a sunat în gura ei: urât, batjocoritor. Eram slăbuț, dar nu costeliv și nici malnutrit – cam asta credeam eu că înseamnă acel cuvânt.

Drumul înapoi în bancă a durat o veșnicie, iar clopoțelul a sunat mai târziu decât niciodată. Simțeam că voi purta acest stigmat multă vreme. Că voi fi strigat așa în curte, la fotbal, de către băieți – poate chiar de unii de la alte clase ale unei școli mici, de cartier, în care am făcut ciclul primar. Că mă vor pomeni cu această poreclă colegele mele care obișnuiau să șușotească, numai ele știau despre ce, și apoi izbucneau într-un râs misterios. Și că această „doamnă” nu mă va mai scoate din „rahitic”.

Eram handicapat? În micul nostru cerc, rahitic cam asta însemna. Mie mi se părea că e și o expresie de sărăcie, ceea ce găseam cu adevărat de neîndurat, mult prea rușinos.

„Rahiticul” n-a făcut o carieră atât de lungă precum mă temeam, dar mi-a lăsat sechele ani buni după aceea, când încă mă mai rușinam din pricina „parantezelor” mele și a brațelor subțiri.

Acesta e primul caz de discriminare la care am fost supus și pe care mi-l amintesc. Amintirea privirii mele ferite și conștiința faptului că am fost altfel m-au urmărit însă suficient timp ca să înțeleg ce e stigmatul.

Apoi am uitat. Mi-am amintit de acest episod hăt, la 19 ani, când eram în armată și am văzut ce spațiu gol era în jurul unui camarad. În mod evident avea nevoi locomotorii speciale, care, într-un regim normal, l-ar fi scutit de serviciul militar. L-am întrebat dacă vrea o țigară, iar altădată, i-am înmânat o scrisoare fără să-i ordon să execute „culcaturi”, cum făceau toți. „Rahiticul” nu mai eram eu, ci el. Și știind cum se simte, am încercat să îi transmit că știu cum e. Pentru el, părea suficient să nu-mi feresc privirea.

Nu-ți feri privirea!

Mi-am amintit din nou de această poveste veche săptămâna aceasta, cu ocazia Zilei Mondiale de Luptă împotriva HIV/ SIDA. Când m-am gândit la cei care nu sunt discriminați doar o dată, doar la școală și doar de către o persoană. Așa cum eu am fost etichetat pe nedrept și stigmatizat, așa li se întâmplă celor care merită măcar încurajarea noastră, chiar dacă asta se rezumă numai la un gând bun sau la o privire care nu e ferită.

„Rahiticule!” Un caz de discriminare. Nu-ți feri privirea!

M-am gândit la situațiile cu care sunt nevoite să se confrunte unele dintre cele mai frecvente victime ale prejudecăților și neinformării noastre – persoanele infectate cu HIV/ SIDA. Percepția dominantă cu privire la grupurile discriminate în România face referire, în primul rând, la persoanele cu HIV/ SIDA: 65%. Acești conaționali sunt discriminați în cea mai mare măsură la școală (33%), la locul de muncă (35%), în locuri publice (32 %) ori în spitale (27%).

Acest virus nu poate fi transmis pe cale vizuală, așa cum nu poate fi transmis nici prin strângere de mână, împărțirea hranei, folosirea toaletelor publice sau a bazinelor de înot, mușcăturile insectelor.

Ți-am povestit toate acestea pentru a te îndemna să nu te uiți în altă parte când te întâlnești cu oameni care nu sunt ca tine.

Așa că nu-ți feri privirea!

Articol susținut de GSK România.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 + nineteen =