„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Raluca Feher e o femeie inconfundabilă, șocant de liberă și de independentă. Are un nume rezonant în industria creativității, iar eu o admir pentru că e scriitoare, călătoare, pentru umorul său coroziv și pentru că are un condei necruțător în publicistică.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că sunt un eșec după standardele românești. Nu am familie, copil, casă, mașină. Nu merg la biserică, la iarbă verde, la mani-pedi. Nu dau cu piaptănul prin păr, nu am fier de călcat în casă, nu știu să gătesc. Am fost întrebată de mii de ori de ce nu mă comport și eu ca un om normal. Doar nu oi fi mai cu moț decât ceilalți?
Urăsc ipocrizia convenționalului, școala românească, sfaturile nesolicitate și incompetența arogantă.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Nu am apropiați. În general tind să înghit oameni, să-i ascund în mine și să fie numai ai mei. După un timp, îi scuip și mă întreb, privindu-i așa plini de bale, ce dracu am găsit la ei.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Nu cred că am făcut cuiva, programat, bine. Am ieșit dintr-o copilărie cu lipsuri care a dus la o adolescență și apoi maturitate marcată de egoism. Permanenta competiție din școală și de acasă m-a făcut să fiu complexată, invidioasă, mincinoasă. Am crescut cu mottoul românesc: facerea de bine nu miroase-a bine.
Deși am încercat să mă păcălesc că nu sunt așa, ipocrizia satului românesc e în mine. Probabil singurele dăți când am făcut bine mânată de un impuls sincer au fost atunci când am salvat vreun animal de pe stradă.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Sunt copilul revoluției. Pentru mine există acest T0, 21 decembrie 1989, când șoricelul a coborât de pe rotiță și și-a dat seama că a stat până atunci pe loc. Pot să vorbesc zile întregi despre Revoluție, despre ce era înainte de ea și ce a fost după ea, despre ce am mâncat atunci, despre ciocănelul de șnițele cu care s-a înarmat taică-miu atunci când a ieșit să apere blocul de teroriști, despre inimioara de plastic pe care a prezentat-o Florin Piersic în studioul 4 al TVR.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Pentru că sunt pesimistă, nu am trăit niciodată un astfel de sentiment. Pesimismul este un cojoc gros, nu simți prin el pumnii pe care ți dă viața. Și până acum viața ori nu a vrut să dea, ori a dat numai la coaste, unde țineam portofelul, cert este că nu am căzut din picioare. Până acum.
Tragedii mărunte, desigur, au fost: când am fost pusă pe făraș la Pro TV pentru că am uitat să zic în campania de spălare de bani „Dăruiești și Câștigi” că orfanul X a primit bani de la baronul interlop Nețoiu. A fost un scandal mare, s-a discutat în redacția Știri ce e de făcut cu mine, până la capăt m-au păstrat.
Sau când colegul meu cu 25 de ani mai în vârstă, de la Bruxelles, m-a făcut pachet și m-a trimis în redacție pentru că nu am cedat farmecelor dumisale irezistibile. Sau când am aflat că fostul meu prieten mă înșela cu 359 de femei.
Cum spuneam, nimic grav.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Comunismul. Cum se simte el, cum stă cu tine și nu pleacă niciodată. Cum înveți de la comunism să nu crezi în nimeni, să ai mereu backup, să nu aștepți ajutor, să râzi când trebuie să plângi și să nu plângi niciodată. Comunismul e cel mai bun profesor de supraviețuire. Noi suntem altceva, suntem oamenii din Atlantis, avem branhii pentru că am trăit până în 1989 în apă.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Balvanyos. Pentru că nu simți că este România. România este obositoare, este o mamă plictisită care își lasă copilul de șase ani să urle, să alerge și să tragă de fețele de mese dintr-un restaurant. Reușesc să mă relaxez cu adevărat numai când nu sunt în țară.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Nu am acest sentiment. Nu cred în naționalitate ca într-un atribut de care trebuie sau ai putea să fii mândru. S-a întâmplat să mă nasc aici. Dacă s-ar fi întâmplat cu 56 de ani mai devreme, m-aș fi născut în Austro-Ungaria. Granițele se schimbă și oamenii nu sunt etichete ci suma faptelor lor.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Vezi răspunsul de mai sus. Dar știi ce, aici e o diferență. Deși nu mă simt niciodată mândră că sunt româncă, poate doar când citesc Caragiale și îmi dau seama că și el a fugit mâncând pământul, mi-e de foarte multe ori rușine că sunt româncă. Cum s-a întâmplat acum o lună când un reporter de la BBC venit să facă un material despre BREXIT la București mi-a povestit că a trecut prin România în 1988, avea escală la Otopeni, venea din India. Aeroportul era în beznă, nu era apă la toalete și nu funcționau scările rulante. 30 de ani mai târziu, Otopeniul nu mai este în beznă. Dar toaletele sunt mizerabile, femeile de serviciu nu există, scările rulante sunt oprite și băieții de la poliția de frontieră nu știu să salute.
Mi-a fost rușine că sunt de aici, din țara asta care alege numai idioți să o conducă, că fac parte din poporul ăsta care crede că dacii au ajuns pe Marte și că suntem victimele diabolicului Occident.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
În ultimii 10 ani, mă gândesc în fiecare zi. Am și plecat un an apoi am revenit cu gânduri mari, schimb, fac, dreg, mut munții. Dar munții nu pot fi mutați și chiar dacă îi clintești puțin te alegi cu un oooh, de ce ai clintit muntele, acum uite, l-ai pus în fața televizorului și nu mai văd meciul lui Halep. Sunt agățată de țara asta frustrantă pentru că muncesc în limba asta, trăiesc din ea, din cuvinte și propoziții și am deja o vârstă, am 44 de ani, mi-e greu să o iau de la capăt, să servesc vinuri într-un pub. Visul meu este să îmi fac o librărie în Italia sau Grecia, să fie cald și eu să vând cărți anarhiste sub un umbrar de viță.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
În ultimii ani, după ce m-am mutat la Brașov, de 1 decembrie mă baricadez în casă și privesc îngrozită pe geam invazia poporului venit să sărbătorească ziua națională. Scandaluri pe parcare, cozi la McDo, omor în Poiană în care, de la atâta trafic, nu mai poți să urci după o anumită oră.
Jeg, halenă, fandoseală.
Și, desigur, tricolor. Niciodată, dar niciodată nu sunt manifestații, ziua națională nu e sărbătorită, ci băută, fumată, mestecată cu muștar.
Toate 1 decembrie sunt ușor de uitat pentru că sunt aidoma tuturor duminicilor de iarnă. Scurte, posomorâte și cu miros de țuică.
Mi-aș aduce aminte de 1 decembrie, dacă ar fi mutat pe 1 aprilie. O păcăleală patriotardă de care am râde toți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 × four =