• După ce Claudia Motea a trăit peste un deceniu în Lumea Nouă, artista româno-canadiană a luat-o de la capăt în ţară şi pregăteşte lansări în serie

E o sâmbătă dimineaţă de februarie dăruită cu câteva ceasuri însorite de primăvară. Masa la care se aşază reporterul într-o cafenea americană din Centrul Vechi atrage privirile celorlalţi clienţi, în mod evident, nu datorită ziaristului, ci invitatei sale. E Claudia Motea, actriţa română devenită canadiană după mai bine de zece ani petrecuţi pe continentul nord-american. Experienţa fetei care a plecat la New York din Târgu-Jiu via Bucureşti, abandonând o promiţătoare carieră actoricească în ţară în favoarea necunoscutului şi revenirea ei în România, în 2007, e pilduitoare pentru românii care au trăit visul american. Acest vis a făcut-o pe Claudia să fie, pe rând, chelneriţă, dădacă, florăreasă. Când i-a expirat viza de State, a trecut în Canada, unde şi-a putut continua cariera actoricească în limba engleză şi a fost premiată pentru spectacolele companiei sale teatrale. Întoarsă în ţară, actriţa, scenarista şi producătoarea Claudia Motea se ocupă acum de filme pe care speră să şi le treacă în palmares ca pe nişte “flori de aur” (aceasta e semnificaţia prenumelui său Hrisanty, vădind originile sale greceşti).

Claudia, deşi se obişnuieşte să se întrebe la finalul interviului despre proiecte, eu voi începe cu asta! Aşadar?

Claudia Motea: Am trei proiecte importante. În ordine cronologică, primul e scurtmetrajul “Kandy – Mesaje dulci”, suntem în fază de post-producţie şi va avea premiera la sfârşitul lunii viitoare sau la începutul lunii aprilie. Sunt co-scenarist, co-producător şi am rolul principal feminin, regia aparţinându-i Marianei Pachis. Filmul va consemna debutul actoricesc al cântăreţului Adrian Enache, o revelaţie din punctul meu de vedere, cred foarte mult în talentul său de actor. Filmul “Dinastia Basarabilor – Posada 1330” e alt proiect interesant în care am primit rolul principal. Scenariul e semnat de Florin Anghel, iar efectele speciale sunt realizate de Ioan Boeriu, singurul român nominalizat la această categori la Oscar (pentru “Hobbitul: Dezolarea lui Smaug”). În fine, poate cel mai important şi mai drag mie, poate pentru că va avea şi accente autobiografie, e filmul “Spovedanii”, la care am scris scenariul, sunt producătoare şi voi juca în rolul principal feminin. Filmul va fi regizat de maestrul Ioan Cărmăzan, scenografia e realizată de Diana Meţiu, iar muzica îi aparţine celebrului dirijor american Dennis Dreith, preşedintele Federaţiei Americane a Industriei Muzicii de Film, practic, asociaţia compozitorilor americani de muzică de film.

Cum l-ai cunoscut pe Dreith?

În platourile de la CBS, cu trei zile înainte de a pleca din Los Angeles. Doream să-i dau un CD al unui cântăreţ român…

Pe cine promovai, scuză-mi indiscreţia?

Pe A.G. Weinberger. Dacă era ceva pentru mine, nu cred că m-aş fi dus! Iniţial, Dennis Dreith mi se părea intangibil, e, totuşi, un magnat al industriei muzicii de film. După aceea, ne-am împrietenit pe Facebook, apoi, şi în viaţă! Probabil, l-a impresionat povestea mea, poate şi faptul că fusesem la Hollywood Film Festival, m-a văzut şi în piesa “Love me… America”, pe care o jucam la Egyptian Theatre, la cinci minute de Dolby Theatre din Los Angeles, unde se ţin Oscarurile… Aşa s-a legat o frumoasă prietenie. Am tradus scenariul “Spovedaniilor”, i l-am trimis, i-a plăcut, a venit să-l cunoască pe regizorul Ioan Cărmăzan…

Am citit că, la o comemorare a lui Brâncuşi, te-ai recomandat drept actriţă canadiană de origine română. E relevant?

Hai să-ţi spun de ce nu renunţ la această formulă. Am terminat Teatrul în ţară şi imediat după aceea, am făcut o ucenicie de trei luni la Teatrul Naţional din Craiova, unde am pregătit mega-producţia “Danaidele”. Am jucat doi ani la cele mai prestigiaose festivaluri din Europa, turneul mondial culminând cu reprezentaţii la Lincoln Theatre din New York, şi am rămas acolo, de unde aveam să plec în Canada, unde am stat mai mult de zece ani. Dar în Canada pot spune că m-am format ca actriţă profesionistă, acolo am făcut piesa mea de maturitate, „Niciodată o altă fată ca mine”, care a fost premiată pentru dramaturgie, pentru cea mai buna actriţă, cea mai buna producţie şi a primit şi premiul de popularitate. Să ştii că emigrarea în sine e o renaştere. În Canada, m-am renăscut din punct de vedere artistic, de aceea cred că e relevant să nu renunţ la această formulă. Foarte mulţi actori români consacraţi au plecat şi nu şi-au continuat cariera. Eu am revenit cu o victorie, o spun cu modestie, repurtată în Canada, dar şi la Los Angeles sau în New York.

Ai şi cetăţenia?

Da, sunt cetăţean canadian.

Bun, dar în Canada presupun că n-ai mai avut ocazia să joci alături de nume ca Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Coca Bloos, Mihai Divale, cei din “Danaidele”. Lucraseşi cu mari actori şi cu un mare regizor, acum lucrai cu artişti obscuri, cel puţin la început.

Sigur că nu se poate compara, actorii români au fost nişte exemple extraordinare pentru mine. În Canada, actorii nu erau de talia unui Rebengiuc sau a unui Beligan, însă posibilitatea de a juca în altă limbă şi de a face teatru sub altă expresie artistică mi s-a părut provocatoare.

Ai făcut compromisuri pentru gustul publicului, în Canada sau aici?

N-am jucat în telenovele, am participat la un singur reality-show, dar şi acolo am dat ce am mai bun în mine, mi-am luat rolul în serios.

OK, nu insist! La revenirea în ţară, ai privit România cu ochi canadieni?

Cumva, da, mai ales la început. Dar dorul şi dorinţa de a juca din nou în limba română erau atât de mari încât m-am adaptat imediat.

La mai bine de un deceniu petrecut în Lumea Nouă, când te-ai întors, îţi dispăruse complexul de provincială?

Să ştii că da! Înainte, aveam o strangere de inimă că eram din provincie. Întâlneam oameni care ziceau: “A, asta e olteancă…!”. Pentru mine însă e o mândrie că sunt din Târgu-Jiu, oraş de unde sunt actori ca Horaţiu Mălăele, Armand Calotă. La Los Angeles, când mă întrebau de unde sunt, le răspundeam că sunt din Târgu-Jiu. “A, Brâncuşi”, ziceau. “Şi Ecaterina Teodoroiu”, adăugam eu! Deci nu mai am niciun complex, dar, deşi am fost în toată lumea, am rămas cu acea smerenie de om frumos din provincie.

Unde şi când ai fost cel mai fericită?

Caut stropi de fericireîn fiecare zi şi mă bucur de ei. Dar, din punct de vedere artistic, atunci când am fost din nou pe o scenă de la noi şi am putut juca în limba română. Alt moment de fericire a fost anul trecut, după ce Ioan Cărmăzan a citit scenariul “Spovedaniilor” şi m-a sunat, zicându-mi “trebuie să faci acest film!”.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Aş vedea-o pe Tania Popa.

Ai 27 de ani şi 20 de dolari în buzunar, eşti pe 72nd Avenue din New York, unde au fost rezidenţi John Steinbeck sau John Lennon. Încotro te îndrepţi?

M-am îndreptat spre acel vis american care ţinea de structura mea, de fată din România, fată cu credinţă şi cu iubire de teatru. Mi-am luat la revedere de la delegaţia română, am trimis toţi banii pe care îi strânsesem acasă şi mi-am căutat norocul. În dimineaţa aceea, găsisem un bănuţ de aur în holul hotelului Beacon, am întrebat în stânga şi-n dreapta, nu l-a revendicat nimeni, l-am considerat un semn că trebuie să rămân acolo… În acelaşi timp, eram îndrăgostită! Practic, el îmi ceruse să rămân acolo. Era grec la origine, a treia generaţie de americani, un an mai mare decât mine…

Era frumos?

Era frumos în ochii mei! A fost dragoste la prima vedere între noi doi, a fost o poveste foarte frumoasă, din păcate, fără happy-end, asta-i viaţa!

Bun, dragostea ca dragostea, dar trebuia să şi mănânci…

Am lucrat în restaurante , am acumulat experienţă de viaţă până să ajung “drama teacher”, nu sunt câini cu covrigi în coadă în America. Am fost baby-sitter, am stat mult cu copiii, ceea ce mi-a folosit ulterior, în Canada, unde am studiat psihologia copilului şi am predat mai mult de cinci ani în sistemul privat Montessori. Canadienii şi americanii au alt mod de a aborda copiii. Românii sunt mai incisivi, acolo părinţii sunt mult mai toleranţi, le iartă greşelile mult mai repede, sunt mai deschişi cu copiii. Iar experienţa din aceea şcoală mi-a fost de mare ajutor acum doi ani, când am avut o emisiune pentru copii la televiziunea naţională.

În Canada cum ai ajuns?

Îmi expira viza, iar prietena mea cea mai bună, avocat de imigraţie, era în Canada, acea Lume Nouă care se apropia cel mai mult de America, dându-mi sentimentul de libertate deplină, similar celui pe care l-am simţit când ajunsesem pe Aeroportul John Fitzgerald Kennedy din New York… Timp de doi ani, am urmat cursuri intensive de engleză, lucram în restaurante, apoi ca housekeeper… Mergeam cât puteam de des la teatru, eram şi sunt foarte ambiţioasă, încercând să-mi însuşesc din cultura lor şi din arta teatrală din London, Ontario. Am luat-o de la zero, cu workshop-uri, scriam eseuri, am început să-mi trimit texte la festivaluri de teatru, aşa am pătruns în lumea aceea, cu mici producţii, gen “Never Another Girl Like Me”, un one-woman-show.

CV

Ambasadoare a frumuseţii

Numele: Claudia Hrisanty Motea

Data şi locul naşterii: Târgu-Jiu, 9 martie 1969

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera: Facultatea de Teatru şi Film “Hyperion” – Bucureşti; Institutul de Psihologie din Stratford, Ontario (Canada); a emigrat în Statele Unite în 1997, după reprezentaţia de pe Broadway, New York, din cadrul turneului mondial al spectacolului “Danaidele”, regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova; a colaborat cu Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara şi Teatrul Evreiesc de Stat; a luat premiul de excelenţă, pentru activitate cultural-artistică în diaspora, la Gala Premiilor Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film 2015; cel mai recent proiect a fost piesa “Iubeşte-mă… America”, în regia lui Alecu Croitoru, jucată în cinematografele din reţeaua RomâniaFilm; e ambasadoarea unui centru de înfrumuseţare organică.

Locuieşte în: Bucureşti

 

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

17 − ten =