„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Să spun despre Răzvan Ionescu, un jurnalist de o discreție și o modestie care aproape că „strică piața”, că e publisher la Recorder, cea mai în vogă publicație post-print, e un detaliu infim în cariera celui de-a cărui prietenie mă bucur sincer.
M-a chemat la „TV mania”, un produs ultra-nou în acea vreme la care noi, deștepții presei, am surâs îngăduitor înainte să-l vedem; m-a sprijinit, ca director editorial, când am condus cel mai mare ziar din România („Weekend Adevărul” s-a lansat cu 128 de pagini); m-a solicitat în diverse proiecte, în care m-am aruncat fără ezitare, căci el era o garanție. Dar această înșiruire vorbește mai cu seamă despre mine. Or, azi e despre ziaristul și, aș adăuga, vizionarul media ale cărui merite n-au fost suficient dezvăluite publicului.
Răzvan Ionescu, cel mereu cu o jumătate de pas înaintea vremurilor, a contribuit decisiv la transformarea unui ziar popular într-un ziar modern, împotriva tuturor inerțiilor. Și la același ziar, a apelat la un „sfat al înțelepților” – o idee strălucită. Doar imaginați-vă ce însemna să îi aibă aliați și columniști pe H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Răzvan Exarhu și mulți alții.
Prieteni, Răzvan Ionescu, așa cum nu l-ați cunoscut.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Numele și prenumele. Serios, deși am mai consumat din enormele resurse de timiditate, mă apropii încă greu de oameni. După ce, însă, încep să-i înțeleg, să le simt mânerele de care pot fi prinși, direcțiile pe care vor și merită să fie însoțiți, mă deschid și eu. Atunci, probabil, că încep să devin o companie agreabilă. Ușor-ușor, pot să povestesc și despre mine. De fapt, poate chiar acest scurt diagnostic psihiatric îl spun de la bun-început unei persoane cu care simt că mi-ar plăcea să leg o relație.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Sunt câțiva prieteni, îi număr pe degetele de la o mână, cei cărora le povestesc vrute și nevrute. Există și doi-trei prieteni vechi, de zeci de ani, cu care mă văd relativ rar, dar pe care îi simt foarte apropiați. Sunt acele întâlniri, din adolescență și din fragedă tinerețe, care te însoțesc apoi, chiar și de la distanță, toată viața.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine. Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cu riscul unui cântar superficial și nedrept față de alții, îndrăznesc să spun că există un om care mi-a marcat viața și căruia îi mulțumesc des în sinea mea: profesorul Nicula, dirigintele și profesorul meu de matematică de la Liceul Șincai. Abia de acum încolo cred că sunt pregătit să fac, la rândul meu, acest „cel mai mare bine” cuiva. Trebuie să te pregătești mult pentru asta. Uneori e o întreprindere de-o viață.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Din fericire, cred că am ce povesti nepoților. O viață în presă îți oferă, mai mult decat alte posibile parcursuri, această șansă. Trebuie însă să mă grăbesc. Asta se va întâmpla, în cel mai bun caz, peste vreo 30 de ani. Sper să mai țin minte până atunci multele povești cu moguli, cu președinți, cu prim-miniștri, cu personalități care au marcat istoria, pe care nu am putut să le scriem. Dar sper să le pot povesti nepoților și când am sărutat prima oară o fată, prin vara lui 1988 în Cișmigiu.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Atunci când am făcut o mare eroare în meseria asta. Daca înfrunți un astfel de moment cu curaj și cu asumare, timpul le rezolvă apoi pe toate. Episodul cel mai dificil a fost probabil acela în care am aflat, oarecum neașteptat, că mama mea e grav bolnavă. Nu știu dacă l-am depășit, da am încercat s-o fac prin unica soluție posibilă: luptând împreună cu mama mea, atât cât s-a putut.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
E datoria noastra, cred, a celor care am apucat să trăim măcar un pic acest experiment îngrozitor, să povestim despre comunism. Nu despre sărăcie, nu despre falimentul economic. Ci despre felul în care au fost ucise sufletele oamenilor. Sper să nu mai văd vreodată atâta răutate cât am apucat în primii ani de după Revoluție. Generația noastră a trăit parcă mai multe momente pline de istorie decât altele.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
E un loc minunat lângă Bran, Șimon se cheamă. Și un han construit pe o culme de munte, lângă mânăstirea Bran. De acolo se vede toată România.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Când o prietenă din Elveția mi-a spus, în februarie 2017, că o țară care are cetățeni precum cei de la protestele din Piața Victoriei e o țară fericită.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
N-am simțit cu adevărat asta niciodată, serios. M-am simțit furios, uneori poate chiar frustrat, dar niciodată stânjenit.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Din jurnalism, dacă te-ai infestat total de el, nu mai poți evada. Iar jurnalismul nu se poate face complet decât în țara ta și în limba ta.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu știu dacă ăsta e sensul întrebării, dar n-o să uit niciodată momentele groaznice de la 1 decembrie 1990 la Alba-Iulia, când Corneliu Coposu a fost huiduit și fluierat de oamenii adunați acolo, cei mai mulți dintre ei – ardeleni.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 × five =