Am nouă ani, o aluniță pe obrazul drept, iar părul îmi stă de zici că l-a lins vaca. Port o cămașă încheiată regulamentar la gât. Am și o cravată de pionier dintr-un material oribil, de pe care ștraiful tricolor se scămoșează și se descoase pe zi ce trece. Ceilalți vin cu cravatele călcate, stau bățos, a mea e cam lălâie, dar oricum nu-mi place s-o port, iar acasă o atârn de un Mickey Mouse din care a mai rămas doar capul de cauciuc. Corpul era de plastic și s-a stricat.

Sunt într-o sală de clasă a Școlii Generale nr. 75 din București, în ultima bancă, iar azi, nu știu de ce, a venit să ne facă poze un nene în costum. Nu mă simt tocmai confortabil, fiindcă am șters tot ce scrisesem cu un mare x și am reînceput să bălmăjesc o lecție neînțeleasă. Mi-e să nu se vadă în poză (peste 37 de ani, poza de hârtie va fi digitalizată, voi putea să o măresc pe laptop și se va vedea).

În spatele meu e un dulap în care sunt îngrămădite niște figuri geometrice pe care le consider neprietenoase. Așa vor rămâne și în gimnaziu, când tovarășa de „mate” îmi va reproșa că nu „văd în spațiu” și-mi va da medie de trecere din simpatie pentru mama, care e prietenă cu o tanti, care e vecină de bloc cu tovarășa.

N-am înțeles lecția și abia aștept recreația mare, pentru că învățătoarea m-a făcut rahitic când m-a scos la tablă, iar eu nu fac încă legătura cu faptul că tata nu i-a mai adus din America gene false acestei neveste de ștab (așa am auzit acasă), ditamai primarul Capitalei.

În imagine se vede o jumătate de gumă de șters, parfumată, dar groaznică la gust: e a Mihaelei, colega mea de bancă, de care nu-mi place, întrucât e pistruată, dar o voi privi cu alți ochi la sfârșitul școlii. Mi-a dat și mie o jumătate de radieră pentru că eu n-am, uit mereu să-mi iau și oricum pică tot ce e în penar pe jos când îmi fac geanta la sfârșitul orelor, pentru că fermoarul de plastic al penarului – nu se vede în poză, dar vă zic eu – e cel mai țipător verde posibil, cam cum va avea Steaua tricourile de rezervă în alt mileniu. În penar e un stilou chinezesc cu cap de ursuleț, ceea ce consider că e nepotrivit pentru cineva în clasa a III-a (ulterior voi primi un Parker și-l voi pierde – asta voi spune acasă, deoarece de fapt mi se va fura, voi bănui și autorul). Ursulețul ăsta lasă pete de cerneală peste tot, începând cu mânecile cămășii albe și încheind cu geanta, despre care îmi voi aminti doar că e urâtă, grea și pătată. Sub penar e un manual căruia i-am pus o îmbrăcăminte de plastic, căci, fiind folosit de atâtea generații înainte, e jerpelit și vai de mama lui.

Peste 37 de ani din momentul în care mă vedeți în poză, presupunând că mă voi întoarce miraculos  în clasa a III-a, voi putea purta un ghiozdan anatomic, în culorile mele favorite. Eventual, o să pot lua și un penar al cărui fermoar nu mai cedează și e în aceleași culori, ale Stelei sau ale Barcelonei, ca să le dau peste nas dinamoviștilor cu care sunt acum coleg. Ca să nu mai vorbesc despre prietenul meu cel mai bun, Mugurel, care va ține până la sfârșitul „generalei” cu FC Argeș și cu Corvinul Hunedoara, la care va fi antrenor un tânăr pe care-l voi găsi antipatic, eu fiind în școală, ați dedus, stelist: Mircea Lucescu.

În loc de stilou din care curge mereu cerneala, voi avea un pix cu gel care va funcționa ireproșabil, iar tempera antice folosite la desen, unde eram învățați să dăm pe planșă înainte cu pastă de dinți care nu prea să găsea, le voi putea înlocui cu tempera în culori tropicale.

Iar rechizitele mele le voi putea găsi pe Internet.  Dar desigur, eu, cel din poză, încă nu știu asta, când folosesc rechizitele mele de la 1978 toamna.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

seventeen + 7 =