„Vă salut cu respect!” Când aud vocea baritonală a vecinului meu utilizând această cuviincioasă formulă, în timp ce întinde rufele în curtea comună, o pun pe seama faptului că e octogenar. Așa sunt persoanele în vârstă, respectuoase, îmi zic.

Îmi place și distincția rostirii, un anume fel neted, lipsit de echivoc, aproape milităros, în care îmi răspunde la salut – nu e loc de nicio undă de ironie, de vreun accent derizoriu bucureștean, o intonație de tras de șireturi și de bătut pe burtă, de complicitate colocvială, îndeobște indicii dâmbovițene de bună vecinătate.

Dar dincolo de curtea lângă care locuiesc, par să fie tot mai puține frânghii pe care sunt puse la uscat mostre de respect.

Cred că respectul e o normă elementară de conviețuire. Absența lui provoacă absența mea – pur și simplu, când simt că nu mai sunt respectat, risc să-mi pierd și eu buna-cuviință față de ceilalți. Or, aceasta se clădește vreme îndelungată, dar poate fi irosită într-o clipă. Iar atunci aleg să plec, deoarece nu concep să zăbovesc într-un mediu în care nu se arată considerație pentru ceea ce fac onest și în care eu însumi nu mai apreciez mare lucru.

Citesc cu nesaț înțeleapta pildă a preotului Boris Răduleanu: smerenia nu înseamnă să te frângi în fața oricui și să accepți orice. De aceea, nu voi aplauda în picioare un spectacol mediocru; nu voi arăta entuziasm când mi se întrerupe lectura pentru a purta o conversație despre nimic cu un vag cunoscut; nu voi pune plata întreținerii mai presus de mediul contraproductiv în care ajung uneori, conjunctural, să-mi câștig existența.

Nici lucrurile de care mă ocup – cu dăruire și, sper, din vocație – în majoritatea timpului nu se bucură mereu de respect. Am scris de atâtea ori despre puțina prețuire a jurnalismului în era Internetului încât am ajuns să nu-l mai respect. Și atunci cum să mai pretind considerație când chiar eu lansez apeluri publice la depreciere?

Din fericire, vor rămâne mereu lucruri de respectat. Unele vor ține și după ce Internetul nu va mai fi, așa cum s-a întâmplat acum cinci ani, la cataclismul din Japonia. Atunci, ziariștii de la „Ishinomaki Hibi Shimbun“  și-au scris știrile de mână și le-au publicat astfel vreme de șase zile – în prefectura Miyagi nu mai era curent, iar Internetul nu mai exista. Le-au scris, le-au editat, apoi le-au așternut, negru pe alb, pe niște hârtii uriașe, lipite pe ziduri. Prima ediție a fost specială, conținea doar date fundamentale, de interes imediat, utilitar. Apoi, au venit și poveștile, mesajele optimiste, îndemnurile la solidaritate etc.

În devoțiunea acelor jurnaliști, izvorâtă din respect față de semeni și față de profesie, găsesc atât germenii valorilor perene, cât și un imbold de a continua acolo unde e potrivit. Respectul va veni de la sine. Sunt sigur de asta așa cum sunt convins că voi mai trece pe lângă o frânghie doldora de așternuturi albe ca laptele, întinse de un bărbat în vârstă, care răspunde cu stimă la salut.

– Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × three =