Andrei Șerban face din „Richard 3” nu numai cel mai puternic protest din iarna vrajbei noastre, ci și o măiastră – și amuțitoare – caricatură a lumii sumbre de azi.
Într-o singură lună, Andrei Șerban, cel mai important regizor român al tuturor timpurilor, pune în scenă pe repede înainte un spectaculos tablou al lumii moderne, înnobilat de jocul excepțional al unor actori redefiniți. O concepție regizorală veșnic neliniștită transformă, așa cum a mărturisit regizorul aseară la premiera de la Bulandra, piesa „Tragedia regelui Richard al III-lea, cuprinzând comploturile mârșave împotriva fratelui său; uciderea neîndurătoare a nevinovaților săi nepoți; tiranica sa uzurpare; întregul curs al vieții sale odioase precum și binemeritata sa moarte” într-o „comedie tragică”.
Dacă lumea de azi ar fi un proces dintr-o sală de judecată, Andrei Șerban ar fi cel care face schițe, surprinzând, cu o elocință uluitoare, trăsăturile protagoniștilor.
Frescă vivantă și sarcastică a lumii în care trăim, a lumii lui Trump și Dragnea, „Richard 3” e însă mult mai mult decât un spectacol politic. Politica – deși ne identificăm cu totul în replici de genul „o țară capturată de hoți” ori parafraze după discursul demagogic al lui Dragnea – e doar o ancoră în realitate.
Andrei Șerban nu e un om politic și nu trăiește aici. N-are timp și nici chef de lupte politice. Asta nu înseamnă că nu observă că Ponta a fost la un spectacol, dar a șters-o englezește la pauză, constatând că măcar Iliescu, cel care a vrut să plece cândva după o scenă evocând Piața Universității, a fost convins să rămână în sală.
Comit o indiscreție, dezvăluind un fragment din corespondența cu marele regizor. Anul trecut, i-am transmis propunerea de a răspunde la un serial, „O sută de români care mă inspiră”. Mi-a răspuns astfel: „Stimate Domnule Ghibuțiu, mă simt flatat că v-ați gândit la mine și vă mulțumesc. Din păcate, aceste întrebări, deși excelente prin sinceritatea și deschiderea lor, pe mine mă blochează cumva. Deși revin des în România, totuși trăiesc de o jumătate de secol în America și, bizar, simt că nu aparțin nici acolo, nici aici (…) În schimb, profit de dialog să vă întreb dacă exista deja o versiune electronică a noii traduceri cu „Love’s Labor’s Lost”. E o piesă pe care o ador, deși nu văd cum se poate traduce, engleza fiind mai sofisticată chiar decât cea a lui Milton sau Joyce! Dacă e posibil să mi-o trimiteți, v-aș fi recunoscător”.
Rezum: la 75 de ani, la aproape opt mii de kilometri de București, marele regizor prefera să se intereseze de o nouă traducere a piesei „Zadarnicele chinuri ale dragostei”. Dintr-un motiv extrem de simplu: Andrei Șerban e, prin excelență, un om de teatru.
Pentru că e și cetățean al lumii, simte nevoia să nemurească fraze și intrigi politice contemporane. Practic, e un serviciu pe care-l face protestelor, fixându-le în istoria teatrului românesc.
Dar a privi „Richard” ca pe o punere în scenă pe placul celor care au #rezist în rețelele de socializare e ca și cum te-ai uita la stele cu pretenția de a le studia fără un telescop puternic. Publicul de la Bulandra nu trebuie convins că România e guvernată de hoți și de incapabili fiindcă știe deja. Să nu-l credem pe Șerban prins în capcana celor mai influente mijloace de informare în masă din lume (de la „New York Times” la „TIME”), care au comunicat propriului public că Trump nu e de votat, dar miliardarul a ieșit președinte datorită publicului care-și lua informațiile din altă parte. Arta lui Șerban a născut un spectacol care ar seduce și oameni cu alte opțiuni politice, cu condiția, firește, să fie deschiși la suflet,
Ce face regizorul în „Richard3” e un act artistic înălțător. De la decorul pe care l-a imaginat alături de Octavian Neculai (cromatica schimbătoare devine actantă, o coloană vizuală care completează acțiunea de pe scenă) și costumele splendid concepute (Fruzsina Nagy și Dalma Zsuzsanna Szőke) până la pilonii actoricești pe care se sprijină acest Shakespeare purtând inconfundabila marcă Andrei Șerban.
Nu-l demonizează pe Richard, ci încearcă să-l înțeleagă. Îi împrumută personajului povara și privilegiul de a fi și actor, și regizor. Ba chiar i se substituie și se sperie de rezultat.
Și acum, despre actori. Când pui ceva în scenă la Bulandra – ce stagiune magnifică are acest teatru: „Richard”, după bulversantul „Coriolan” al lui Ducu Darie! – e, aparent, destul de simplu, fiindcă ai la dispoziție artiști însemnați. Unii cu care Șerban a mai lucrat – excepționalele Alexandra Fasolă, Rodica Lazăr și Mirela Gorea sau Cătălin Babliuc, de un uriaș potențial comic. Alții, actori foarte speciali ai teatrului pe care-l consider numărul 1 în România de când mă știu – Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Lucian Ifrim sau revelația, cel puțin pentru momentul în care devine marele Will, Cornel Scripcaru.
Însă meritul cu totul deosebit al lui Andrei Șerban în acest spectacol – care nu mă determină să ignor dreptul cuiva de a nu-i plăcea, deși acest lucru e mai degrabă consecința absenței unor chei de lectură sau a unor întristătoare convingeri politice – e de a-i potența pe Marius Manole și pe George Ivașcu.
Tot pe parcursul unei singure luni, prolificul Marius Manole se transformă, lucrând cu Andrei Șerban, dintr-un mare actor, unul dintre cei mai însemnați ai scenei contemporane, într-un foarte mare actor. L-am văzut pe Marius Manole în mai multe spectacole decât pot înșirui aici. Dar acest rol, fascinant studiu antropologic, e proba ultimă a unei arte stăpânite cu măreție. Jos pălăria, Marius!
Pentru George Ivașcu, „Richard” e purgatoriul. Am citit un foarte bun interviu luat de Gabriela Lupu lui Andrei Șerban, în care regizorul spune așa: „Ducu Darie mi-a vorbit despre el şi am vrut să îl întâlnesc, să văd cum se simte după episodul cu ministerul. Întâlnindu-l mi-a dat impresia unui om foarte sensibil și foarte deprimat. Un om cu un moral căzut. Mi-a spus că trecerea lui prin minister a fost poate cel mai dur și mai umilitor moment din viața lui. Că îi pare nespus de rău că a acceptat acea poziție și că tot ce s-a întâmplat acolo a fost pentru el ca un fel de cuțit în inimă. Mi-a mai spus că el ar avea nevoie să facă teatru acum ca să se însănătoșească moral, că are nevoie de teatru ca de un medicament”.
Intrând în pielea Regelui Eduard al IV-lea, a unui ucigaș și a Lordului Primar al Londrei, George Ivașcu își trece în cont ocazia de a i se vorbi cu Excelență, după nefericita experiență ministerială în care a fost coleg cu loaze și ticăloși.
Aseară, la premiera oficială, Andrei Șerban a dedicat spectacolul „Richard 3” lui Lucian Pintilie și lui Liviu Ciulei. Un gest care merită o reverență. Iar spectacolul său, ovații în picioare și ropote de aplauze. Din acelea oneste.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

6 + 15 =