La 40 de ani, Ştefan Dărăbuş îşi iubeşte atât de mult soţia şi cei trei copii, două fete şi un băiat (familia băimăreanului aşteaptă încă un copil anul acesta) încât te întrebi de unde mai găseşte resurse pentru a-şi îndrăgi şi ceilalţi semeni. Şi nu doar pentru a-i îndrăgi, ci pentru a-i ajuta.

Director regional la Hope and Homes for Children (HHC) şi, de curând, coordonator de programe în Europa Centrală şi de Sud, Ştefan e românul care a schimbat sistemul de protecţie a copilului. Vorbeşte cu atâta însufleţire despre faptul că în cinci ani ar putea să nu mai fie niciun copil instituţionalizat de către statul român încât simţi impulsul irezisitibil de a întreba ce ai putea face ca voluntar – iar Dărăbuş răspunde, la finalul interviului, cu lux de amănunte!

L-am cunoscut miercurea trecută la concertul Hope and Homes for Children de la Ateneul Român, un eveniment onorat de prezenţa preşedintelui Iohannis, iar a doua zi dimineaţa, am stat de vorbă la o cafea într-un hotel din centrul Capitalei. Ştefan Dărăbuş e un om cu timpul extrem de drămuit, aşa că am încercat să-l reţin cât mai puţin, înţelegând că mereu se găseşte ceva de făcut pentru ceilalţi. Când o lume întreagă aleargă doar pentru ea, Dărăbuş se grăbeşte pentru alţii. Ar putea fi una dintre cele mai frumoase fişe de post din lume.

Ştefan Dărăbuş, omul pe care l-am cunoscut la concertul HHC de la Ateneul Român
Ştefan Dărăbuş, omul pe care l-am cunoscut la concertul HHC de la Ateneul Român

Aţi fost numit coordonator Hope and Homes for Children pentru Europa Centrală şi de Sud. Practic, cu ce vă ocupaţi?

Misiunea mea e de a ridica nivelul operaţiunilor, în ţări ca Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Republica Moldova, la fel cum am făcut-o în România. În Moldova, acum există un sistem eminamente bazat pe instituţii, în Bosnia Herţegovina înseamnă un haos în privinţa responsabilităţii şi sarcinilor legate de protecţia copilului (e o ţară fragmentată, fiecare regiune are propriul guvern, aşa că niciodată nu ştii cine răspunde de ce şi cine-şi asumă ceva şamd). În Bulgaria, situaţia e iar delicată – răspunderea e disipată între diverse ministere. Rolul meu în aceste ţări vizeză eradicarea instituţionalizării şi „resetarea” sistemului de protecţie, având în centru familia.

E mai greu să îţi îndeplineşti aceste obiective în astfel de ţări decât i-a fost, să zicem, unui băimărean să îl convingă pe preşedintele ţării să se alăture cauzei?

Sunt băimărean şi mă mândresc cu asta, e un loc din România, mai ales în zona Maramureşului istoric, în care lucrurile au rămas autentice. Acolo avem ceva comun, spunem lucrurior pe nume, e o formă de radicalism sau, dacă vrei, de onestitate. Lucrul acesta m-a ajutat atât în Bucureşti, cât şi în mai bine de jumătate din judeţele din ţară. Toate programele pe care le avem sunt concentrate pe reforma de sistem, pe închiderea centrelor de plasament de tip vechi şi dezvoltarea alternativelor de tip familial. Nu facem asta pentru că vrea HHC să obţină ceva. Suntem doar o organizaţie care lucrează cu alte organizaţii, care fac nişte lucruri admirabile, şi pe lângă instituţii de stat (direcţii de protecţie a copilului, servicii publice de asistenţă socială) care, de fapt, ele sunt coloana vertebrală a sistemului. Noi suntem un facilitator, un catalizator pentru schimbare, nicidecum nu suntem cei care fac schimbare. Corect e să spun că autorităţile fac schimbarea, de asta am ales să fim partenerii lor, să dezvoltăm şi să refomăm sistemul. Şi să ajungem împreună la valori acceptate de toţi, cum ar fi: un copil trebuie să crească într-o familie; nişte părinţi în dificultate trebuie ajutaţi să rămână alături de copiii lor; un copil abuzat trebuie scos din zona de abuz, iar abuzatorul trebuie îndepărtat sau eliminat; fiecare om are nevoie de iubire şi de afecţiune, fără de care nu ne putem dezvolta nici măcar noi, ca adulţi. Eu, la 40 de ani, recunosc că am nevoie de iubire. Dacă nu-s iubit de soţie, de copiii mei – avem trei şi o să mai avem unul într-o jumătate de an…

Felicitări!

…mulţumesc! Ei bine, dacă nu sunt iubit, nu pot să funcţionez. Dacă asta-i atât de important pentru un adult, cum e pentru un copil?

Cum identificaţi copiii şi familiile cu probleme?

O facem cu colegii noştri din instituţiile publice de asistenţă socială, pentru că familiile aflate în sărăcie severă acolo se îndreaptă. Ştim că trăiesc în România în jur de 320.000 de copii în sărăcie absolută. Acestea nu sunt cifre ale noastre, ci oficiale, ale Guvernului. Ştim că între 72 şi 78 % dintre copiii din România suferă de deprivare materială severă. Procentele sunt cumplite! Deprivarea materială a copiilor în România e mai intensă decât în toate celelalte state din Uniunea Euroepană. România se află pe prima poziţie în UE cu privire la rata mortalităţii infantile – sunt date pe care mi le-am scos pentru discuţia noastră. Suntem la zece la mie, aproape dublu faţă de media europeană! În jur de 40% dintre decesele copiilor sub cinci ani au cauze care pot fi prevenite. În 2010, aveam 6.000 de copii cu vârsta de până în 3 ani care sufereau de malnutriţie, peste 100 dintre ei decedând în acelaşi an din această cauză. În 2011, aveam 8.200 de copii suferind de malnutriţie…

Bun, dar statul asigură, de bine, de rău, o alocaţie. Sigur, trebuie să mai şi ajungă la copii!

Văzând acest cifre, nu putem trage concluzia că alocaţia pentru copii în România e mare. E rizibilă de-a dreptul, raportată la standardele UE. E una care, poate, asigură o existenţă minimă…

Am aflat, la evenimentul Hope and Homes for Children de la Ateneu, nişte cifre impresionante. Într-un fel sau altul, 30.000 de copii şi-au câştigat, prin eforturile organizaţiei dumneavoastră, dreptul la o altă existenţă, mai bună. Pe câţi dintre ei îi cunoaşteţi?

Pe foarte mulţi! Poate nu de ordinul miilor, dar al sutelor, cu siguranţă. Noi suntem o echipă de 35 de oameni – asistenţi sociali, profesori, psihologi, formatori – care lucrează în judeţele în care suntem reprezentaţi. Fiecare dintre aceşti oameni este un manager de proiect. Am familii pe care le cunosc pentru că mă duc pe teren, vizitez proiectele în permanenţă, e esenţial să o fac. În clipa în care s-ar pierde legătura cu noroiul din ghetouri, cu mirosul pestilenţial din comunităţile izolate, cu vizitarea marginilor de oraş, unde vezi că oamenii trăiesc în condiţii de ev mediu, am ajunge într-o zonă riscantă: ceea ce facem n-ar mai avea autenticitate şi am risca să vorbim despre a face ceva, dar nu am mai face acel ceva! Din acest motiv, la noi, la birou, nu există sub nicio formă programe de audienţă sau ore în care să poată veni cei care au nevoie de noi.

Nu se închide ghişeul!

E uşa deschisă, vine cine vrea şi trebuie să poată să vorbească cu unul dintre noi. E o formă de deschidere, de dialog, la care ţinem foarte mult, chit că acest du-te vino riscă să-ţi disturbe activitatea, am avut de nenumărate ori furturi din birouri, colegi cărora le-a dispărut telefonul sau portofelul… Dar n-am renunţat la asta, pentru câţiva care fac lucruri urâte, nu trebuie să stopezi o întreagă filozofie, de fapt.

Care este povestea familiei Bordei, despre care aţi pomenit la evenimentul HHC?

Povestea acestei familii e, de fapt, a unei mame care-şi creşte cei şapte copii cu o decenţă şi un bun-simţ pe care noi le respectăm foarte mult.

Ce s-a întâmplat cu tatăl?

Această femeie a avut necazul să aibă un soţ, un partener abuzator. I-a fost foarte greu să se rupă de el şi de influenţa pe care o avea asupra copiilor…

A venit dumneaei la HHC?

Am ajuns la ei prin colegii noştri din Bucureşti şi-i ajutăm să poată să stea împreună, să aibă o casă, pentru că, dacă nu facem acest lucru, cei şapte copii ajung în sistem, în instituţii, nu rămân alături de mamă. Ei stau acum într-un apartament de două camere, cu chirie. În aceste condiţii, trei dintre copii fac muzică, sunt foarte buni la şcoală, au o educaţie pe care o primeşte orice copil dintr-o familie îngrijită şi au o atitudine extrem de demnă în faţa vieţii. E o mamă pe care o vezi că-şi iubeşte copiii, iar ei îşi adoră mama, cred că ultimul lucru pe care şi l-ar dori ar fi să se despartă… Vă spuneam că trei dintre copii fac muzică, doi fac violoncel, iar violoncelul pe care l-au primit îi va ajuta să exerseze acasă. E o formă de sprijin care pentru ei e importantă. Alte forme de sprijin – îmi amintesc de o instituţie în care nu era apă caldă, copiii se spălau în râu!

Chiar, cum mai arată astfel de instituţii? Au tot apărut la TV, în străinătate…

Acum, instituţiile arată bine! Încă mai sunt 164 de instituţii, în care se mai află 8.000 de copii.Din păcate, s-a investit în renovarea instituţiilor…

De ce din păcate?

Pentru că, în loc să bagi bani într-o formă de abuzare şi de traumatizare a copiilor, altfel spus decât să rafinezi formele de traumatizare a copiilor, mai bine îi scoţi din mediile respective şi îi aduci în locuri care îţi inspiră familie, sentimentul de a fi acasă.

Cum faceţi asta, practic?

De exemplu vorbim de un centru de plasament care are, să zicem, o sută de copii. Îi luăm pe copii, facem împreună cu partenerii noştri din structurile de stat evaluări individuale, anchete sociale şi anchete psihologice. Mergem acasă la ei, vedem dacă există vreo şansă de a se întoarece la părinţi, dacă au fraţi, fie în sistem, fie în afara lui, reunim fraţii. Aceste e primul pas. Dacă familia naturală nu-i poate primi, ne uităm la familia extinsă – ce fac bunicii, unchii, verişorii. Oriunde se poate face acest lcuru cu sprijin, noi venim concret cu sprijin material pentru procesul de reintegrare. Dacă familia are nevoie de încă o cameră să-şi ia înapoi copiii, o construim. Dacă familia are nevoie de paturi, de maşină de spălat, de dulapuri, le cumpărăm şi le oferim. Dacă au nevoie de sprijin material pe o perioadă de şase luni-un an, să-şi crească veniturile, oferim acest sprijin până când, dacă e cazul, şi al doilea părinte îşi găseşte de lucru. Dar facem aceste lucruri după nişte indicatori, criterii foarte clare. Asistentul social nu face un aşa-numit “Act of God”, nu se duce el ca un mic Dumnezeu să dispună de nişte venituri, iar reintegrări forţate nu se fac. Dar oriunde vedem că şi părinţii, şi copiii vor să fie din nou împreună, facem acest lucru posibil. Dacă reintegrarea nu e posibilă, avem varianta asistenţei maternale – vedem pentru care dintre cei o sută de copii e viabilă asistenţa maternală, adică o familie care primeşte, pe bani, un copil. Fişa de post a acestui om e să aibă grijă 24 de ore din 24 de acest copil. Salariul să nu-ţi imaginezi că e fantastic, de huzur. Mie mi se pare o alternativă rezonabilă – la ora actuală, sunt în jur de 20.000 de copii în asistenţă maternală în România şi o duc mult mai bine decât în mediile instituţionale, intră într-o familie gata formată, sunt integraţi în activităţi sociale speciale, pot să meargă la un picnic, să meargă la rude, să aibă un tort – ceea ce într-un amplasament s-ar petrece la comun. Cei care nu pot ajunge în asistenţă maternală, vedem dacă pot ajunge în adopţie. Cu cât vârsta copiilor din instituţii e mai mai mare, cu atât se reduce şansa de adopţie. Adopţia funcţionează până pe la patru-cinci ani. Dacă nici adopţia nu e posibilă, încercăm plasamentul simplu, sunt în jur de 18.000 de copii la familii în acest tip de plasament, adică la familii care nu primesc bani şi nu au asistenţi maternali profesionişti, ci vor, pur şi simplu, să primească un copil. De regulă, rude până la gradul patru. Prin această formă, practic legiferezi o formă de încredinţare a copilului către cineva, ca o tutelă. Acel copil primeşte o anumită sumă pentru că cineva are grijă de el. De fapt, drepturile financiare, atâtea cât sunt ele, legate de acel copil merg după el în familia de plasament. Când niciuna dintre variantele expuse nu merge, există posibilitatea plasamentului într-un serviciu rezidenţial bazat pe familie. Adică într-o casă de tip familial, care nu are voie să aibă mai mult de 12 copii, fiindcă atunci nu mai poate asigura un mediu familial – sunt nişte criterii riguroase de selecţie.

Dacă vin la HHC ca voluntar, unde mă trimiteţi?

Depinde ce te interesează. Dacă vrei să lucrezi cu copii cu nevoi speciale, puteţi lucra în casele de tip familial, pentru că la doi membri de personal şi doisprezece copii cu nevoi speciale, e nevoie de un om care să fie acolo. Dacă vrei să lucrezi cu tineri şi eşti profesor, de matematică, literatură, ne poţi ajuta cu un tânăr care e la liceu şi are nevoie de meditaţii. Dacă vrei să mergi în familii, în comunităţi marginalizate, poţi lucra pe lângă un asistent social, să facă evaluările în teren. Dacă vrei să ne ajuţi la ridicarea unei case de tip familial şi ştii să zugrăveşti, iarăşi eşti util. Dacă eşti grădinari priceput şi ştii cum să amenajezi curtea unei case de tip familial sau a unui centru de zi, şi asta se poate! Dacă eşti avocat de succes şi ne oferi pro bono serviciile, te aşteptăm! Dacă eşti finanţist bun şi lucrezi într-o companie de audit financiar, vino! Şi să ştii că am folosit toate aceste exemple pornind de la situaţii reale.

Domnule Dărăbuş, vă mulţumesc!

Cum arată nişte copii aflați în programele de prevenție a abandonului? Iată-i, în nişte fotografii impresionante realizate de Andrei Lupu în judeţul Baia Mare.

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

fourteen − 5 =