„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Distinsă, plină de farmec, cu o educație superioară, Sandra Ecobescu e o exponentă a acelui București frumos și frecventabil pe care-l iubesc. Iar Fundația Calea Victoriei, pe care a înființat-o, nu e doar o școală umanistă alternativă – e un salon de clasă al zilelor noastre.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că mă străduiesc în fiecare zi să fiu un om bun, să aduc ceva bucurie în viața mea și a celor din jur, că îmi place să comunic, cum ar veni, vorbesc mult, îmi plac artele, iubesc Bucureștiul, partea istorică, cu străduțe pline de nostalgie și detalii din alte secole.
I-aș mai spune că, din experiența mea, niciodată nu e prea târziu să te apuci serios de ceea ce îți place, că învățăm cât trăim și că viața e foarte frumoasă, depinde prin ce lentilă vrei să o privești, și depinde de tine dacă te oprești asupra problemelor sau asupra soluțiilor.
Că nu cred că acum e mai rău sau mai bine ca acum 50 sau 100 de ani, că omul sfințește locul și că ar trebui să ne bucurăm că trăim în vremuri de pace, într-o țară foarte frumoasă, cu mulți oameni inimoși. Asta însă, nu înseamnă că nu putem face multe schimbări în bine, ci dimpotrivă, eu cred că trebuie să fim atenți, să reacționăm, să spunem când ceva nu e în regulă în societate, să ieșim în stradă, civilizat, ca să ne susținem ideile și valorile. Dar mai ales, să susținem oamenii care schimbă lumea în bine, fie ei din trecut, fie ei contemporani cu noi, celebri sau anonimi.
Îmi plac cățeii foarte mult, muzica clasică, oamenii deștepți, oamenii deschiși, lipsiți de orgoliu și plini de miez, pasiune și suflet. Că îmi place tare să aduc oamenii împreună, să îi pun în contact, să ajut, să intermediez sau să creez mici minuni culturale care nasc zâmbete, aha-uri, revelații personale sau de grup și prietenii valoroase.
Că, de fapt, nu știu ce vreau să fiu când o să fiu „mare”, adică încă nu știu care este, de fapt, vocația mea – mi-ar plăcea, într-o lume paralelă să fiu soprană, scriitoare, exploratoare, mistic, negociator, vindecător, povestaș, dar mai ales, un om bun. Poate încerc să fiu toate lucrurile astea la un loc :).

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Cea mai apropiată persoană de mine este fata mea, Mara. În curând face 17 ani și este o ființă extraordinară, foarte inteligentă, curioasă, cu umor și multă hotărâre în ceea ce își pune în minte. Mara este cea mai mare bucurie pe care mi-a oferit-o viața mea, alături de soțul meu, Alexandru. Mara este cel mai mare profesor pe care l-am avut în știința răbdării, a iubirii, a înțelegerii, a împărtășirii și, în prezent, a mirării. Pentru că în fiecare zi mă minunez de ceea ce îmi povestește, de ideile din cărțile deștepte pe care le citește, de întrebările și de pasiunile ei, de cum vede lumea, oamenii, de frumusețea și curajul ei, de fragilitatea și totdată puterea unei tinere fete care se pregătește să își ia, în câțiva ani, zborul din cuib. Seamănă cu mine și nu seamănă, și partea de mirare și bucurie este și în asemănare și în diferență. Este copleșitor să crești un om care, de fapt, în timpul ăsta, te crește pe tine. Pentru că apariția unui copil în viață mea, m-a forțat să merg către cea mai bună variantă de SANDRA. Încă lucrez la asta.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cred că în primul rând părinții mei, cele două rânduri de părinți, cum îmi place să spun. Mama și tatăl naturali, Viorica și Alexandru Barciuc, niște ființe extraordinare, o „filozoafă” delicată și zâmbitoare și un criminalist – fotograf amator -, care erau foarte frumoși și se iubeau atât de tare încât au făcut trei fete. Ei au plecat din lumea asta când eu aveam un an și jumătate, când s-a prăbușit un avion în munții Lotrului, la Prejba. Ei mi-au dat viață, ceva frumusețe, ceva deșteptăciune, ochii ăștia prin care văd lumea, ei trăiesc prin mine, și asta e o mare responsabilitate, să îi faci să se bucure prin viața ta de o maturitate la care ei poate nu au ajuns. Cred că de aia iubesc așa tare viață, recuperez bucurie și trăiesc viața și pentru ei.
Apoi părinții adoptivi, Maria și Nicolae Ecobescu, ei mi-au dat o familie, o casă nouă, o educație solidă, întâlnirea cu cultura, cu artele, cu muzica, muzeele, călătorii prin lume, limbile străine, repere în lume, bunele maniere. Am avut șansa să cresc într-o familie de diplomați, să îl văd pe tata cum vorbește atent și zâmbitor, cu oamenii de toate felurile, cu aceeași amabilitate și tact, de la doamna care vinde pâine la Breaza până la soții de amabasadori, milionari greci etc. De la mama am învățat să fiu elegantă, dar discretă, foarte rezistentă și să mă descurc în orice situație, aproape, pentru că nu ne-a dădăcit prea tare și ne-a pus în multe situații, ne-a forțat, pe mine și pe sora mea Cristina, să facem multe treburi prin casă, dar și să învățăm, să citim mult, disciplina și tenacitatea de la ea le-am învățat.
Dar mai am doi părinți, ai Fundației – domnul Neagu Djuvara, care veghează și acum asupra mea, așa simt, și mă inspiră mereu, îmi șoptește, când mă apucă tristețea, dorul de el – SĂ MĂ BUCUR DE VIAȚĂ – cum a făcut și el și cum ar face-o și acum. Să mănânc o prăjitură bună de ciocolată, cum îi plăcea lui tare. Și doamna Georgeta Filitti, istoric, un om extraordinar de creativ și dedicat muncii sale, care povestește cu bucurie și umor despre istorie și oameni și pe care o consider ca o mamă, un model de profesionalism, energie și creativitate.
Cel mai mare bine, eu cui l-am făcut? Nu știu, asta oamenii ar trebui să spună, sper că reușesc, prin ceea ce fac la Fundația Calea Victoriei să fac mulți oameni mai fericiți, mai veseli, mai entuziașți, mai încrezători în forțele proprii. Cred că fac uneori fericiți artiștii, creativii, umaniștii care sînt profesori la fundație, pe de o parte, iar, de altă parte, publicul larg, oameni de diverse vârste și cu diverse preocupări, pasiuni si curiozități care se bucură de evenimentele, cursurile și concertele noastre, de 11 ani.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Of, am atâtea momente frumoase în viața asta. Cred că le-aș povești despre oamenii pe care i-am întâlnit, cât de minunat este să ai încredere în oameni. Îmi vin în minte momente legate de oameni extraordinari care au fost sau sunt alături de mine la fundație – Neagu Djuvara, care a fost deschis cu mine și încântat de ideea fundației, de crearea unei școli umaniste alternative, Andrei Pleșu care a fost alături de noi la începuturi, Vintilă Mihăilescu, care este pentru mine un model de profesor, un dascăl dedicat și inspirat care este trup și suflet alături de studenții lui curioși.
Deci aș povești despre întâlnirile cu oamenii „mari”, care te ajută să îți deschizi aripile și care te ajută, apoi, prin această încurajare din partea lor, să îi ajuți și tu pe alții, apoi să își deschidă aripile lor. Cred că asta aș povești, din întâmplările mele, cât de important este să dai mai departe ceea ce primești: încurajare, informație, entuziasm, bucurie. Că trebuie să dai, apoi, ceea ce vrei să primești, dăruind vei dobândi.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Nu am avut așa ceva, și dacă a fost l-am șters parțial, l-am îndulcit sau modificat în timp, pentru că i-am găsit sensul, dincolo de suferință, era evident, o lecție despre mine, neputințele mele, maturizarea mea în lume și despre cei din jur. Am suferit mai ales în iubire, dar cine nu suferă în iubire (vai, ce ne mai place!) dacă iubește cu adevărat și este atras de oameni excentrici (cum am făcut eu)?

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre perioada interbelică și cei mai deștepți oameni de atunci, pentru că au fost câțiva zmei-paralei care au făcut minuni: Brâncuși, Eliade, Ionescu, Maria Tănase, George Enescu, Cioran, Gusti și mulți alții. Aș povesti și despre Regina Maria, o doamnă venită aici din altă țară, care ne învață în continuare, și azi, cum putem fi buni români. Fără patriotisme false și spectacole de mucava, cu sufletul și fapta, echilibrat și eficient.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Mi-aș petrece cu soțul meu, Alexandru, un weekend romantic într-un sat sau orășel săsesc. Sunt niște locuri minunate în care mereu mă simt bine, chiar dacă nu am rădăcini săsești. Mi-a plăcut mult și în Bucovina, am fost acum circa 20 de ani ultima dată, și de acolo chiar am rădăcini. Sunt extraordinare mănăstirile pictate, pădurile, peisajele și oamenii. Oricum, avem o țară extrem de frumoasă și mulți oameni care pot fi îmbrățișati în momente grele sau de bucurie.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
În fiecare zi eu mă simt și bine că sunt româncă, și, uneori mă simt și rău, mai ales dacă citesc știrile politice, urmăresc speech-urile unor politicieni analfabeți, sau trebuie să interacționez cu anumite instituții ale statului unde oamenii nu știu ce fac, sau nu îi interesează, sunt angajați pentru că sunt ruda cuiva și nu știu cum să își petreacă timpul făcând nimic, eventual punându-le bețe în roate celor care vor să facă ceva in țara asta.
Eu am fost crescută de părinți diplomați, deci oameni foarte atașați de țară, prin educație și profesie, deci face parte din educația mea să mă bucur de țara asta în care trăiesc, să văd lucrurile bune din jur și sper că migrația masivă și plecarea multor tineri nu înseamnă sfârșitul. Cred că parte din tineri se întorc și aceștia vor face marile schimbări, în următoarele decenii, cum a fost în 1848, de data asta fiind o revoluție care va urmări redobândirea demnității, construirea unei normalități necesare care să ne ajute să trăim decent, cât mai mulți, în țara asta foarte bogată și foarte furată.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că eșți româncă.
Nu cred că am avut un asemenea moment, m-am întristat la Munchen, vara asta, când auzeam cerșetorii că vorbesc, cei mai mulți de acolo, română. Din păcate mai și înjurau, crezând că nu înțelege nimeni ce zic, și trebuia să îi explic fetei mele că sunt oameni amărâți și că au plecat la cerșit pentru că în țară sunt probleme sociale mari, și că de vină este mai ales sistemul nostru, nu omul, în sine.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Am experimentat viața în altă țară, am trăit 3 ani în Grecia, 2 ani în gimnaziu și unul după terminarea facultății, când am beneficiat de o bursă de la Fundația Onassis, din Atena, pe literatură greacă modernă. Am simțit și trăit intens dorul de casă, este o senzație aproape fizică pe care nu am putut să o suport. Cred că apare dacă ți-a fost bine în copilărie și ajunge să îți fie dor de un anumit peisaj, de locuri, de oameni, chiar de culoarea cerului și anumite specii de plante, de limba ta și felul oamenilor de a glumi, de a fi împreună, de sentimentul de ACASĂ. Nu m-am gândit niciodată serios să trăiesc în altă țară, poate doar o dată am visat să trăiesc în Africa câțiva ani, dar dl. Djuvara mi-a spus să mă potolesc, că e foarte greu acolo (el a trăit în Niger peste 20 de ani) și l-am ascultat.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu prea cred în evenimente oficiale, zile libere și alte invenții naționaliste, necesare dar nu suficiente pentru a crea sentimentul plăcut al apartenenței la o națiune. Nu mi se activează dragostea de țară și fascinația pentru stegulețe tricolore pe 1 decembrie, cred că mă comport normal în ziua aia, ca într-o zi liberă. Am fost scoasă la bulevard, pe vremea lui Ceaușescu, să agit stegulețe și să tip „Trăiască PCR” și m-am cam hlizit cu colegii, deci nu cred în parade.
Plus că îi suspectez pe policienii noștri că nu își prea iubesc țara, cred că se concentrează mai ales pe bugetele lor personale, familia și grupul din care fac parte, mă tem că, majoritatea dintre ei, nu văd mai departe și nici nu înțeleg că ar avea șansa să rămână în istorie dacă ar face ceva bun.
Îmi amintesc, iar, de dl Djuvara care spunea că nu e prea bună ideea cu ziua națională în 1 decembrie, pentru că iarna e mai greu să te bucuri de ieșit la aer liber, de mulțime, de parade, și el propunea o zi mai călduroasă din an cum ar fi 10 mai.

În orice caz, de 1 decembrie 2018, voi sta împreună cu familia mea și mă voi bucura că suntem împreună, foarte fericiți și simpatici.

Foto: Valentina Bălașa Ario

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

two × 2 =