* Acest articol a fost scris pentru „ȘAPTE SERI”

Dacă mama ta gătește italienește, de ce te-ai mai duce la restaurant? Sigur, când acest lucru îl spune Martin Scorsese, a cărui mamă (pe Catherine Cappa Scorsese o știți cu siguranță, a jucat adesea în rolul clișeistic al mamei italiene, chiar și în filmul fiului său, „Goodfellas – Băieți buni”) a și publicat o carte de rețete a familiei, ți-e foarte simplu să o spui. Pentru toate celelalte situații însă, ne rămân localurile, cum găsim destule și prin București. Unul dintre cele mai frecventabile restaurante cu specific italienesc din orașul pe care-l străbat cu neștirbită curiozitate de peste 40 de veri se găsește pe o străduță veche, simpatic denumită Viitorului, într-un cartier liniștit cu vile (comit o indiscreție, în zonă locuiește și o mare artistă de revistă).

Unico Vero e un restaurant, în buna tradiție peninsulară, de familie și pentru familie, la care am fost incognito, adică fără să-mi prezint calitatea de om cu rubrică la revistă. Am făcut-o din mai multe motive, primul fiind că am petrecut, la una din mesele elegante din curte, între prieteni – cum ar veni, a fost o experiență privată. Apoi, v-o spune cineva care a apucat să vadă destule prin acest târg, atunci când oamenii știu cine ești, încep să-și schimbe conduita, atitudinea, ba unii chiar scot la iveală chestiile alea bune care nu figurează în meniu! Și dacă tot vorbim despre meniu, am deschis, pentru că era o seară de vară, cu ceva ușor: Antipasta Unico Vero (roșiile uscate, anghinarea, ciupercile murate și măslinele și-au făcut din nou treaba, adică mi-au stârnit apetitul care oricum era la cote de avarie, întrucât pizza, vai, pizza mirosea atât de ispititor de la o masă vecină…).

La felul principal, am optat pentru Spigola Siciliana, în traducere, un magnific lup de mare cu sos de roșii, capere și măsline. Fără să fi fost ieftin, am pus condimentele de la nota de plată pe seama rose-ului care n-a suferit deloc din pricina lipsei de companie (îmi amintesc cu suspect acuratețe că erau măcar patru sticle la masă în orice moment al cinei de care vă povestesc).

Am plecat de la Unico Vero, ai cărui proprietari au o poveste  extrem de pitorească de viață și de succes, convins de unicitatea adevărului și de autenticitatea locului. Mai presus de bucatele alese, aici e o atmosferă  demnă de Toscana. Poziționarea restaurantului, cum ziceam, într-o zonă ferită de decibelii metropolitani în pofida faptului că se află în centru, îndeamnă la visare. Vă rog să nu puneți reveriile mele pe seama sticlelor menționate, ci a ambianței plăcute, de vacanță pe care ne-am dori-o cu toții, deși cel mai adesea ne-o petrecem pe un șezlong la plajă. Timpul curge mai lent, în curtea asta e ceva meridional care te face să revii ca să redescoperi aromele de pizza (în treacăt fie spus, de poftă, în seara respectivă, am înfulecat și o felie, hai două, de Siciliană, așa sunt eu, nu pot refuza file-ul de anchois!).

După satisfacerea acestor pofte, m-a bântuit același gând, ca de fiecare dată când plec un pic prea mulțumit dintr-un restaurant cu profil italienesc: mâncarea din Peninsulă e bună, însă cinci-șase zile mai târziu ți se face o foame…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × four =