Sărmane teatru, câte ai de pătimit în Postul Mare!
Într-o perioadă ce se presupune a fi de asceză și pocăință, asistăm, pe Internet, la scene dintr-o tabără națională de linșaj a spectacolului „Proorocul Ilie”, în regia lui Botond Nagy.
Teatrule, păcătosule…
Ai intrat până și în gura ministrului culturii – persoană cucernică, cititoare de Psalmi seară de seară. Chiar și întronarea Nataliei Intotero a fost luată în derâdere, iar acum numirea persoanei cucernice din fruntea culturii naționale e hulită și socotită, cu vorbele dumisale, „un incident nefericit”, doar pentru că recitește Cărarea Împărăției de Sf. Arsenie Boca de Prislop!
Teatrule, ți-ai rătăcit mințile de tot pe cea mai mare scenă a țării?
De ce nu stârnești sentimente frumoase, ca mai an, când un spectacol de la același lăcaș de cultură avea parte de binecuvântarea unei cronici în singurul cotidian creștin din lumea ortodoxă? Citez din „Lumina”: „Din ce în ce mai preţioase spectacolele care poartă semnătura maestrului Dan Puric în vremea asta (în lumea asta!) suprasaturată de corectitudini – politice, culturale, istorice, războinice, (i)morale, (de)lirice! Am refăcut (revăzut adică), la TNB, spectacolul Călătoria – lucidă, acidă şi fermecătoare poveste din/despre lumea celor care mai cuvântă prin chiar necuvântul întregitor de sensuri – pantomima, când vorbele n-ar face decât să amplifice neantul (din noi, din jur). Ce sărbătoare generoasă dăruită privirii noastre cea din suflet acest spectacol de la care şi primăvara ar putea învăţa cum să înfloare în rostul ei firesc, dar şi în gândurile rămase sub îngheţ ale mergătorilor din parabola orbilor spre! Spre ce?”…
Oare retrăim scene din Evul Mediu, așa cum au fost pictate la 1559 de Pieter Bruegel cel Bătrân, în „Lupta dintre carnaval și post”? Și cine câștigă? Nu ni se spune! Căci „pictura nu prezintă niciuna dintre părți ca fiind mai bună decât cealaltă, ci prezintă ambele părți ca extreme ale experienței umane”.
În partea de jos a picturii, avem reprezentarea unui turnir medieval.
În stânga e festinul carnavalesc. Un bărbat cu burta revărsată călărește un butoi, probabil plin cu vin, împins de la spate de un petrecăreț cu un coif de bufon pe cap. Călărețul, cu încălțări ce par comode, ține, ca pe o lance, o țepușă de frigăruie lungă cât o zi de post, în care au fost înfipte un cap de porc, bucăți de carne și de care atârnă un cârnat.
În dreapta, întâlnim expresia postului: o femeie slabă, cu saboți având o baretă ce par incomozi, așezată pe un scaun tare cu trei picioare, pus pe un postament pe patru roți, care e tras de un bărbat cu rasă monahală și de o femeie în straie obișnuite. Pe post de lance, femeia slabă ține un crăpător cu coadă lungă pe care sunt pești, în timp ce pe postament mai vedem covrigi, pâinici, un ceaun cu midii și un coș, posibil, cu ceapă.
Pictura „Lupta dintre carnaval și post”, precum spectacolul de teatru „Proorocul Ilie”, oglindește viața cu mijloace artistice. Nu are un rol educativ – cei care cred că arta ar avea datoria de a face educație sunt nostalgicii victoriei socialismului asupra poporului, perioadă în care statul-staroste atribuia din oficiu roluri fiecărui domeniu.
Să acuzi spectacolul de teatru „Proorocul Ilie” de blasfemie e ca și cum i-ai reproșa lui Bruegel cel Bătrân că pictura sa înfățișează Postul Mare într-o ipostază care batjocorește simbolurile religioase.
Până la urmă, nici măcar faptul că se pronunță despre un spectacol persoane care nu l-au văzut – așa cum a spus Marius Manole, iar acest actor influent și cetățean responsabil știe ce spune – nu e cea mai mare problemă. Ci virulența limbajului folosit de persoane presupus tolerante, presupus animate de spirit creștinesc; torentele de afurisire de către bigoți, într-un triumf al obscurantismului; habotnicia unora din afara teatrului care cred că sunt deținătorii adevărului suprem și în ceea ce privește rolul teatrului; atitudinea necreștinească, spulberând mitul legat de atât de trâmbițata toleranță românească. Pe Internet, spectacolul „Proorocul Ilie”, realizatorii și actanții săi au fost spurcați cu abjecția cu care își suduie criticii Mihail Neamțu, președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților. Internetul din Grădina Maicii Domnului a găzduit cultura invectivei, a calomniei fără margini, a ignoranței.
Am identificat nenumărate deformări cognitive în râurile de păreri negative, extrem de depărtate de spiritul pascal al momentului. Iată doar câteva distorsiuni și prejudecăți care ar putea explica ignoranța reacțiilor (de restul, ocupă-se justiția și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării).
– efectul de ancorare, adică fidelitatea absolută pentru prima informație primită („am citit/ auzit că spectacolul e o mizerie anti-ortodoxă, nu mai trebuie să-l și văd”).
– efectul Dunning-Kruger, adică tendința persoanelor cu competențe inexistente într-un domeniu de a se supravealua și de a nu-și pune sub semnul întrebării limitările („ne pricepem la teatru mai bine decât cei care fac teatru”).
– efectul de corn („nu ne-a plăcut ceva din ce am auzit despre spectacol înseamnă că tot ce e legat de spectacol e negativ. Și cum să nu fie, când regizorul are nume unguresc, iar autorul e un străin, pe deasupra, și catolic”).
Reiau un fragment scris a doua zi după ce am văzut premiera, în februarie.
„Proorocul Ilie” e cel mai puternic spectacol de teatru al momentului. „Forza TNB” stă scris pe spatele unei pancarte, dar nu vă luați după fentă – e un adevăr, deși e strecurat sub formă de autoironie.
Încep prin a-i avertiza pe viitorii spectatori că, dată fiind pasiunea tânărului regizor Botond Nagy pentru universul lui David Lynch, în „Proorocul Ilie”, ca în „Twin Peaks”, bufnițele nu sunt ceea ce par a fi. Versurile piesei „Ameno” a artistului new-age Eric Lévi, inclusă în coloana sonoră demnă de un album a spectacolului, nu sunt în latină – ele doar sună a latină.
Nici blestemățiile repetitive ce stârnesc ilaritate și poate iritare nu sunt replici, ci fraze muzicale recurente, parte a unui contrapunct dintr-o simfonie multisenzorială – „Proorocul Ilie” miroase a tămâie și a castraveți murați – la care a contribuit o echipă artistică de excepție și una actoricească nu mai prejos.
La al doilea spectacol la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, de această dată cu un text excepțional al dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek, tânărul Botond Nagy a venit aici pentru a rămâne. În „Proorocul Ilie”, el are o lectură regizorală fecundă – și amară, în pofida accentelor de comedie – a fantismului religios și a condiției umane.
E chiar un mare păcat ca „Proorocul Ilie” să fie urmat de asemenea scene dintr-o tabără națională de linșaj a teatrului.
