Până pe 28 martie, Biblioteca Academiei găzduiește expoziția presei tipărite din România: „Presa de ieri, sub ochii cititorilor de azi”
Am fost la vernisajul expoziției despre presa scrisă de la noi și nu mi-a displăcut, așa cum va reieși din adnotările mele. Vă încurajez să mergeți și dumneavoastră la Biblioteca Academiei Române, expoziția e deschisă până pe 28 martie, poate fi vizitată zilnic între orele 9.00-16.00, inclusiv sâmbăta, intrarea fiind liberă. Mi-aș permite și un element de culoare locală: e frumos afară, ceea ce face din plimbarea pe Calea Victoriei o plăcere.
Comandamentul presei tipărite: „Trebuiesc două, trei, cinci, douăzeci de ziare”
Următoarele fraze din comunicatul remis de Compartimentul Comunicare, Relații Publice de la Biblioteca Academiei Române m-au convins să ajung la vernisaj: „Ce spune un ziar? Nu spune nimic. De aceea trebuiesc două, trei, cinci, douăzeci de ziare, indiferent dacă repetă fiecare din ele același text telegrafic sau reportericesc.” Așa rezuma, sarcastic, Tudor Arghezi starea presei românești în 1935, zugrăvind „Ziarul ideal”. Gazetar redutabil el însuși, Arghezi era conștient de forța și rolul presei și pleda pentru publicații care să informeze „pur și simplu, însă cât mai complect”, oferind publicului „evenimentul brut și libertatea de a se orienta singur într-însul”.
Istoria jurnalismului românesc este deopotrivă istoria modernizării societății, așa cum reiese din captivanta expoziție găzduită de Biblioteca Academiei Române. De la începuturile ei, cu „Albina românească” și „Curierul românesc”, primele ziare publicate în limba română, în 1829, presa a fost o oglindă a realității, uneori corectă, alteori deformată. Expoziția prezintă în original titluri de referință ieșite de sub tipar, exemplare spectaculoase ale unor publicații de avangardă, reviste ilustrate deosebite, afișe și reclame din presă, caricaturi, dar și documente referitoare la evoluția breslei gazetărești, precum tabloul Sindicatului ziariștilor din București, înființat la 5 aprilie 1900, a cărui președintă de onoare era însăși Regina Elisabeta.
Nu lipsesc ziarele care, în perioada interbelică, ajunseseră la tiraje amețitoare: Universul – 200.000 de exemplare, Dimineața – 100.000, Adevărul – 50.000, Curentul – 40.000 etc., într-o perioadă cu sute de publicații la nivel național. „Astăzi apar în București cel puțin treizeci de ziare”, remarca același Arghezi în 1937, în vreme ce Camil Petrescu, alt literat activ în gazetărie, nota în jurnal, în 1936, timpul consumat zilnic cu cititul ziarelor: o oră și jumătate dimineața, o jumătate de oră la prânz și o jumătate de oră seara, plus o oră hebdomadare și reviste străine și o oră de parcurs manuscrise pentru Revista Fundațiilor Regale. În total, patru ore și jumătate dintr-o zi!
Acestea fiind citite, m-am documentat sumar în legătură cu persoanele care aveau să vorbească la vernisaj – Marius Andruh, vicepreședintele Academiei Române, Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei, și Daniela Stanciu, directoarea Direcției Bibliografii – și, cu o mică întârziere, cum nu-i șade bine gazetarului, dar i se întâmplă frecvent, am ajuns la vernisaj.
Pluralismul presei tipărite de la 1875
Azi, când presa tipărită din România e pe cale de dispariție – iar selecția naturală a avut criterii absconse, căci n-au rămas în viață nici cele mai frumoase, nici cele mai puternice exemplare – a ajunge la asemenea expoziție e echivalentul unei vizite la muzeu. Nu mă voi lamenta din cauza actualei stări de fapt. Voi observa doar tragicomica supraviețuire a presei tipărite de la noi: azi, în evul digitalizării, existența unor ultime pagini ale presei tradiționale nu mai e dictată de interesul opiniei publice, ci de niște legi anacronice, care pretind, de exemplu, publicarea în presa centrală și locală a unor licitații sau a unor anunțuri!
Dar presa scrisă din România nu s-a prescris, cel puțin judecând după splendorile și raritățile cuprinse în această expoziție, de la publicații încă foarte moderne, precum revista de avangardă „Urmuz” sau dadaista și suprarealista „Unu”, până la publicația cu titlu inspirat din basm, „Făt Frumos”, o revistă literară bilunară apărută la Bârlad în 1904.
Am găsit vizita la Biblioteca Acadmiei Române, în sala care găzduiește expoziția, interesantă și pitorească, însă era evident că exponatele atrag pe cineva care practică gazetăria de peste trei decenii și citește presă cu aviditate de peste patru decenii. În virtutea acestor ani, fie-mi permisă o observație critică – dacă vei chema presa să se uite la soare, îi va observa și petele. Titlul catalogului de expoziție, „Presa românească. Între traditie și modernitate”, conține o greșeală de formă și una de fond. Greșeala de formă e transcrierea cuvântului „tradiție” fără semnul diacritic „ț”, așa cum e în limba română. Iar cea de fond e că acesta nu e un titlu. Poate fi, dar la gazeta de perete a unei cooperative meșteșugărești preorășenești din epoca de aur a limbajului de lemn. Nu-i un capăt de țară, firește.
Se găsesc în această expoziție lucruri care pot suscita interesul și celor care n-au lucrat în presă. Iată, bunăoară, un fragment dintr-un număr de ziar apărut la 1875, menționând chestiuni care sunt dezbătute și azi: pluralismul, toleranța. Sunt scrise într-un limbaj arhaic, dar se citesc ușor. Am făcut o fotografie cu telefonul primei pagini din „Curierul Bucurescilor” – în septembrie 1875, pagina întâi n-avea niciun titlu, nicio ilustrație, textul curgea otova, exista doar o liniuță de separație de știrea potrivit căreia „Măria Sa Domnitorul a plecat eri la Sinaia”. Adaug o înștiințare de la 1829 consemnând apariția ziarului „Curierul Bucurescilor” (așa cum relevă catalogul expoziției, în acea perioadă, în presa română se scria cu chirilice, urmând un interval de tranziție în care era folosit în paralel alfabetul latin).
E disponibilă pe site-ul biblacad.ro, în colecția „foi volante”, despre care amatorii de istorie a jurnalismului pot afla că: „numărul redus de pagini care compun o foaie volantă – multe dintre acestea având o singură filă – creează, la prima vedere, impresia înșelătoare a unor documente de însemnătate secundară, cu atât mai mult cu cât mare parte dintre ele sunt deținătoare de informație efemeră, deci aparent puțin importantă pe termen lung. Totuși, înaintea de apariția publicațiilor cu caracter periodic, foile volante erau singurul mod rapid și eficient de răspândire a noutăților din spațiul public, fiind transmise din mână în mână sau lipite pe ziduri. Multe dintre acestea au fost tipărite pe suport de hârtie, dar și pe pânză și mătase, ceea ce a făcut ca ele să treacă cu bine bariera timpului și să reprezinte și astăzi oglinda vremurilor de mult apuse”.
Și acum, fragmentul promis, din „Curierul Bucurescilor” (am păstrat grafia originală a fragmentului pe care am fost nevoit să-l transcriu, soft-ul care decupează textul dintr-o imagine nu a recunoscut limbajul vechi!):
„Încă odată, pentru binele lor, consiliăm pe ziarele opoziției să înceteze d’a mai considera de monopol sau privilegiu al lor, dreptul d’a usa de libertatea presei, dreptul de a lupta în alegeri. Fie mulțumite că le-am lăsat lor monopolul licenței, căci noi nu voim să eșim din hotarele libertăței. Știm érăși că le supără existența noastră, că ar dori numai ele să fiă pe fața pămêntului, că n-ar vrea să se afle nici un suflețel de om care să le dea câte o desmințire pe la prasnice, care să lupte contra lor.
Dar ce să le facem? Logica lucrurilor, înțelepciunea omenirei cere ca să existăm și noi, să vorbim și noi, să luptăm și noi. În toate este teză și antiteză.
Apoi este un proverb: «cine nu aude de cât un clopot, n’aude de cât un sunet». Oamenii înțelepți voiesc să asculte într-o afacere și pe cei cari sunt contra și pe cei care sunt pentru, și apoi să se rostească. Noi la rostirea acestora ținem. Puțin ne pasă de ce zic tâmpiții cari nu voiesc să audă de cât un clopot, cari nu citesc de cât un ziar; binele și adevêrul nu va eși nici odată din gura lor”.
Așa băteau clopotele pluralismului de opinii ale presei tipărite din București, scrise pe 5 septembrie 1875, apărute o zi mai târziu, într-o sâmbătă, însoțite de precizarea „Fiind și Luni sărbătoare, ziarul va eși Marți”.
Concluzia despre expoziția presei tipărite de la noi
Ca să parafrazez titlul unei povestiri de Ernest Hemingway, expoziția cu mostre din presa de ieri îi introduce pe cititorii de azi în scurta viață fericită a presei tipărite de la noi.
Presa în limba română a apărut în urmă cu aproape două secole – mai târziu cu două secole decât cea occidentală – într-o perioadă de mari frământări, într-un teritoriu care încă nu se chema România și folosind în fază inițială un alfabet străin, cel chirilic.
Nu voi idealiza acea presă – de acolo ne-au parvenit șantajul și etajul, excesele libertății de expresie, activismul de partid deghizat în jurnalism, demagogia, exagerarea, ochelarii de cal. Cu toate acestea, presa tipărită de la noi a fost plină de farmec. Și-a cam dat obștescul sfârșit la venirea comunismului – căci numai viață n-a fost ce a trăit presa scrisă vreme de 45 de ani, când ziariștii primeau plocoane de la cei mai mici și se ploconeau în fața celor mai mari – și a înviat în 1990, cărând cu sine traume transgeneraționale, până la virtualul final provocat de digitalizarea informației.
Însă în acea presă tipărită din secolul XIX și începutul secolului XX și-au croit drum obiectivitatea, responsabilitatea civică, încăpățânarea de a rămâne de partea adevărului și a dreptății, surprinderea clipei din mai multe unghiuri. Dacă aprofundați exemplarele din expoziția de la Biblioteca Academiei Române dedicată presei tipărite, veți identifica germenii jurnalismului sănătos din care ne hrănim azi. Nu știu despre dumneavoastră, dar eu găsesc reconfortant gândul că o societate în derivă ce pare sat fără câini încă mai e păzită de presă, așa netipărită cum a ajuns.
