Și presa română a ratat calificarea

Fotbalul e un fleac în jurul căruia se adună foarte mulți oameni, iar reprezentativa unei țări pare cea mai la-ndemână iluzie că valorile unei națiuni pot fi răspândite în lumea largă de niște băieți. Valorile românești, atâtea câte sunt ele, luați această afirmație în ce sens doriți, n-au fost însă reprezentate de Victor Pițurcă, o rușine pentru fotbalul românesc, care e departe de a fi mondial, deși a avut momentele sale de glorie. Sub selecționerul care reprezintă tricolorul după ce a purtat zeghea, România n-a jucat nimic, niciodată. Nici na-ți-o ție, dă-mi-o mie, glorioasă tactică inițiată de Angelo Niculescu și xeroxată mai apoi de Mircea Lucescu, nici strategia de a umple poarta cu autobuzul, otrăvind în prealabil fântânile, a lui Iordănescu, nici „ura și la gară“ a lui Imi Ienei. Sigur, toți acești antrenori au avut jucători, veți zice. A avut și Pițurcă – Mutu, Rădoi, Ștefan Radu, Săpunaru, dar nu i-a băgat. Atât despre Pițurcă, singurul nostru selecționer pe care chiar nu l-a îndrăgit nimeni. Atât și despre mârțoaga pe care a condus-o spre nicăieri. Decât, eventual, spre târgul unde a făcut-o de rușine – mai ieri, nefiind în stare să atace o Olandă care-l invita galeș să i-o tragă, azi, bifând cea mai mare ocazie prin ciocnirea a doi greci bezmetici.

Așa cum n-avem o națională ca lumea – și admit că mi-e foarte greu să-i explic asta, de pildă, lui Ciprian Marica, băiatul care a încercat din răsputeri să adune lumea în jurul ideii de patriotism -, n-avem însă nici presă care să fi meritat participarea la turneul final al Campionatului Mondial. Las’ că n-are nici bani să ajungă în Brazilia. Sau ne mai trezeam, naibii, că ne transmiteau Mondialul tabloidele ori bloggerii…Problema însă, în România, e că presa sportivă, ca și cea generalistă, nu mai are ca obiect al muncii balonul omologat, ci o mingiucă legată cu elastic. În Ardealul din vacanțele copilăriei mele, îi zice „simi labda“. Și te joci simplu cu ea. Ții elasticul între degete și o lovești de palmă. Mingiuca asta kitsch ungurească, deși pare foarte românească, se depărtează, revine, se depărtează, revine. Ăsta-i tot jocul.

Și, cinstit vorbind, nu presa se joacă astfel cu mingiuca. Politicul a ținut elasticul în ultima vreme, iar presa a făcut ce-a dictat politicul. Cele două transmisiuni ale partidelor de baraj au fost tot atâtea exemple de ratări monumentale ale calificării într-un turneu final al deontologiei jurnalistice.  Problema e că dacă s-ar fi jucat un al treilea meci de baraj și ar fi fost transmis de B1 TV, vorba aia, la Biserica Adorării lui Băsescu, tot așa ar fi fost (OK, am apărut și eu cândva acolo. Mi-e jenă, e bine așa? Noroc, vorba lui Vadim Tudor, că nu mă cunoaște nici mama…).

Să începem cu reporterii-marionetă puși să lingă palmele PSD-ului la RTV, PC-ului la Antenă (serios, Daniel Constantin nu e cel mai insipid ministru din istoria țării, deși strădania sa acolo bate; e doar un om cu o coloană vertebrală de tergal pe moșia unui Felix căruia îi plac numai lacheii șifonați). Să continuăm cu jurnaliștii, mai noi sau mai vechi, care au întreținut flacăra convingerii că România ar avea vreo șansă de calificare nu cu analize, argumente, infografice, ci cu titluri bombastice! Apoi, cu producătorii TV, păpușarii jurnaliștilor de pupitru și de teren, care nu sunt în stare decât să umple spațiul de emisie cu niște oameni care dau din gură fără să aibă ceva de spus. Cu cohortele de oameni de fotbal picotind prin  studiouri, unde sunt pe cât de mici vorbitori pe cât îi făcuse presa de mari fotbaliști, întrerupți doar când rarii jurnaliști vor să mai dedice o osana selecționerului, federației, cotizanților anonimi din aceste vremuri de foame mare.

Așadar, la evenimentul sportiv major al anului viitor, am vrut să trimitem o echipă de fotbal care nu joacă fotbal și o presă care nu face presă? Da. Pentru că, vorba cântecului, splendidă probă de imagologie fredonată răcnit, noi suntem români/ noi suntem pe veci aici stăpâni. Atâta doar că ne jucăm cu-o șimi labda!