V-ați gândit, pentru foarte scurt timp – cam cât durează micul discurs de la Starea civilă în care funcționara plictisită turuie mecanic cum îi va proteja statul pe însurăței – că poate cea mai reuşită nuntă nu e cea de odinioară, ci cea care urmează?

În cazul în care nostalgia noastră ar fi o categorie gramaticală, în care prezentul pierde invariabil în faţa trecutului mai mult ca perfect, această premisă ar putea fi verificată analizând modalităţile de exprimare ale nunţii româneşti. Veritabilă comoară de tradiţii, nunta de la noi celebrează nu ce este ori ce va fi, ci ce a fost.

Ştiu nişte tineri care s-au interesat ce aveau să asculte la propria nuntă, iar omul tocmit le-a zis pe şleau: „Dacă vreţi o nuntă mai modernă, pot să vă chem şi doi DJ, care să frece discul spate-n spate, că tot banii ăia sunt. Dar să ştiţi că fără «Felicita» a lui Al Bano, n-o să se scoale lumea de la masă decât dacă aveţi bufet suedez, ceea ce nu vă recomand”. Aşa se face că însurăţeii sunt siliţi să danseze nu pe muzica pe care şi-au dorit-o, ci pe impuse. Inevitabil, se face un ocol al ringului pe valsul miresei, iar spre miezul nopţii, când se descheie cămăşile bărbăteşti la ultimul năsturel, se ţopăie pe Braşoveanca şi pe Dansul Pinguinului. Regulile sunt stricte, că de-aia sunt reguli: pentru socri băgăm muzică „poporală”, mai de-ale noastre, pentru aştia tineri (să se distreze şi ei, de parcă n-ar face-o toată ziulica!), clasicul potpuriu: „Lambada”, „Casablanca”, „Daddy Cool”, „Uaaai-Em-Si-Eeeei”. Dacă vor şi una mai la sentiment, de le zicea „bluz” (ce-o avea genul derivat din cântecele afro-americanilor cu piesele slow?!), le-o punem pe aia cu „Voaiaj, voaiaaaj”, urmată de niște Voltaj.

Playlist-ul nunţilor româneşti e un alt fel de a spune că tot înainte era mai bine. Mireasa e pusă să-şi ia ziua bună de la firul de busuioc şi de la cel de siminic de parcă n-ar aştepta-o luna de miere, ci a fost luată cu arcanul, în timp ce mirele e silit să se ia de gât cu tata-socru şi să răcnească „puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată”.

Alt aspect care ar merita dezbătut, „pafarist”, exlusiv vocal și fără argumente, cum se întâmplă îndeobște la noi, de către nimicologii TV, e legat de vestimentație, în general, de apariție.

La nunți, ca în multe alte ocazii, am purtat haine ridicole și ne-am prezentat împăiați. Ne-am înveșmântat ca niște executați silit încercând jalnic să salveze aparențe, iar momentele de glorie în care îi însoțeam pe însurăței la prima lor petrecere se transformau în unele de corvoadă. De care ne eliberam cum puteam, după primele trei dansuri: jos cu sacoul strâmt pe care nu știam la ce nasture să-l încheiem, dacă puteam să-l încheiem, lăsând la vedere lacurile de sudoare imprimate pe cămașă, apariția unor papuci de nașă, aduși în sacoșă de rafie lângă un pulovăraș dacă trage curentul, dezvăluind urmele adânci lăsate de incomozii pantofi de nuntă, dar și o pedichiură impecabilă, în nuanțe turbate, în consonanță cu movul din permanentul festiv.

Atâta amar de vreme s-au purtat haine hidoase la noi, încât ar merita să facem un proces al comunismului şi sub aspect vestimentar. Vai, cât nylon, acrilic şi tergal mai ţineam pe noi, în vremea în care denimul, lâna şi mătasea se găseau doar pe sub mână! Când şi dacă primeam haine „de la pachet”, parcă-l prindeam pe Dumnezeu de-un picior: aveam rara oportunitate de a îmbrăca nişte haine cusute cumsecade, croite bine, din materiale care nu zgâriau şi în care nu năduşeam ca un pluton de răcani la instrucţie (mai ştiţi maioul flauşat de corp, care făcea furori pe dedesubt, la nunțile rurale din timpul sezoanelor reci?). Las’ că toată ţara părea că poartă aceeaşi uniformă, de riscai să-ţi confunzi legitima cu o străină ori titularul cu vecinul de la patru, ascuns sub o căciulă rusească. Trecem şi peste dresurile de calitate îndoielnică, determinând fiecare româncă să poarte pe sub fustă un nod care ajusta lungimea „ştrampilor”. Şi peste eleganţa tip Ministerul de Interne a românului de dinainte de 1989, când purta joi la Starea Civilă și sâmbătă la cununie hainele de duminică ori de şedinţă – cămaşă cu mânecă scurtă, pantalon de doc, pantofi împletiţi, disponibili în două variante, urâţi şi neverosimil de urâţi.

Dar destul cu nostalgia! În esență, ce doream să vă spun e că depinde doar de noi să avem parte de nunțile pe care chiar ni le amintim cu plăcere, adică nu de acelea cu număratul temeinic al banilor după hora din zori. Slavă Cerului, au apărut destule multe firme care se pot ocupa, în locul tău, de tot ce presupune o nuntă. Însă înainte de a face apel la acestea, prioritară e mentalitatea: să mergem cu inima deschisă, nu din obligație, să nu ne sperie o petrecere cu bufet suedez, chit că se pierde pe drum tradiționalul „stimați comeseni, peștele!”, să alegem haine în care ne simțim bine, nu doar pentru că ne imaginăm că e o ocazie simandicoasă. Să dansăm chiar dacă nu sunt șlagăre obosite. Să facem tradițiile să pară cool. Să ne distrăm ca și cum am fi făcut-o la propria noastră nuntă, dacă ne-ar fi permis prejudecățile. 

Când încerc să vă propun o mică evadare dintr-o paradigmă prăfuită din țara care juca pe nunta de alaltăieri, am în minte un model din „The Washingtonian”, o publicație cu o consistentă rubrică de nunți. Pe lângă fotografii, povești și tot tacâmul cuvenit, găsești acolo un soi de casetă tehnică a nunții, cam ca la sfârșitul unui shooting dintr-o revistă lucioasă de la noi: cât a cântărit, costat și de unde a fost tortul, cine a asigurat vestimentația, cateringul, muzica etc. La transport, doi tineri recent căsătoriți au trecut, fără sfială, numele unei companii oferind servicii alternative de taxi, intrată recent și pe piața autohtonă. Asta nu înseamnă că trebuie să ne lăudăm cu microbuzul nașului, luat pe nașpa de la serviciu, în care s-au înghesuit nuntașii gureși, ci doar că poți să faci o nuntă și fără limuzine cât toată strada.

Știu că pare dificil să dăm nunțile de alaltăieri pe cele de mâine, dar amintiți-vă că am învățat – mai mult sau mai puțin, desigur – și lucruri mai grele, cum ar fi algebra și gramatica.

BONUS: TOP 10 propuneri pentru un playlist de nuntă

https://youtu.be/6QYtyyKgqp0

3 COMENTARII

  1. Eu abia aştept să văd vreo faţă consternată la nunta mea că nu voi avea taraf, acordeonist, ia-ţi mireasă ziua bună şi câte şi mai câte. Sunt sătulă de nunţile făcute pentru părinţii, socrii şi invitaţi. Nunţile trebuie să satisfacă în primul rând gusturile mirilor, căci ei sunt cei care contează. În rest, fiecare e liber să facă cum pofteşte la nunta lui, nu să-şi verse frustrările la nunţile altora.

    • Aveți dreptate! Să știți că eu am fost anul acesta la trei nunți (dintre care prima a fost a mea 🙂 și n-am întâlnit nimic din ce am povestit în articol, dar sigur au fost excepții!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

three × three =