„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Am privilegiul de a vă prezenta azi un intelectual public și un diplomat de carieră ce nu are nevoie de prezentare. Nici în România, unde a publicat 18 cărți, nici în străinătate, unde și-a afirmat răspicat vocația ca șef al diplomației (îl alătur lui Andrei Pleșu în galeria celor mai prestigioși miniștri de externe, din toate mandatele de după 1989).
De prisos să adaug ce mă inspiră la acest rafinat om de spirit și de litere. Teodor Baconschi e acea voce clară și universală a „intelighenției” românești pe care nu te poți sătura să o asculți.

Ce i-ați spune despre dumneavoastră cuiva care nu vă cunoaște?
O carte de vizită: scriitor și diplomat de carieră. Ajuns la topul carierei profesionale, am făcut eroarea de a crede că un intelectual public din România democratică are și vocația de a se implica în viața politică a țării pe care a reprezentat-o, ca ambasador în alte state, sau ca ministru de Externe. Veți critica, poate, nota auto-ironică: ultimii 4 ani au demonstrat că e foarte adecvată. Deși banalizată, formula „clasa politică este oglinda fidelă a societății” se dovedește imbatabilă. Vedem cu maximă claritate că o majoritate electorală constantă preferă alte tipuri umane și alte profiluri. Această caracteristică a postcomunismului românesc – mă refer acum la intensificarea propagandei și a mentalității anti-elitiste (sau, dacă preferați, la generalizarea contraselecției) – asigură lejer triumful imposturii și roadele sale inevitabile: confuzia morală, mediocritatea politicilor publice, stagnarea vicioasă în mantre populiste, lipsa reperelor colective și declasarea geopolitică.

Care este persoana cea mai apropiată de dumneavoastră? 
Nu o pot identifica exclusiv. Vă recomand o listă (românească și internațională) în sumarul recentului meu volum Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Polirom, 2018. Altfel, firește, familia mea rămâne un sprijin fundamental, alături de cele câteva prietenii care au trecut proba nemiloasă (și grăitoare) a timpului.

Cine v-a făcut cel mai mare bine? Dar dumneavoastră cui i-ați făcut cel mai mare bine? 
Iarăși aș fi nedrept de selectiv, dacă aș indica două cazuri extreme. Multe persoane au fost generoase cu mine și le-am întors cu gratitudine binefacerile, așa cum am ajutat, pe varii planuri, sute de oameni cu care am avut de-a face personal sau profesional. N-am fost niciodată vindicativ și nici n-am comis un rău conștient. Mi se pare că suntem suficient de fragili pentru a recunoaște că, fără întrajutorare, viața noastră își pierde deopotrivă sensul, savoarea și demnitatea etică. Nu suntem doar muritori, suntem și singuri (fie că ne place sau nu). A-l descoperi pe celălalt, pentru a-l scoate din tristețe sau exasperare, poate fi văzut și ca un gest de autoapărare.

Dacă ar fi să alegeți un episod din viața dumneavoastră de până acum pe care să-l povestiți nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Vă spuneam că logica aceasta sportivă – cine e pe podium ? – mi se pare irelevantă, pentru că am avut o viață foarte densă în evenimente. Mari emoții și bucurii am resimțit în fața multor etape sau răscruci. Căderea regimului comunist. Bursa guvernului francez și susținerea tezei de doctorat la Sorbona. Marile întâlniri diplomatice cu personalități adesea globale, precum Papa Ioan Paul al II-lea sau Hillary Clinton. Conceperea și lansarea fiecăreia dintre cele 18 cărți publicate până acum. Energia misterioasă pe care ți-o conferă paternitatea (am doi copii cu adevărat minunați). Mi-e omenește greu să fac o ierarhie strictă a multor asemenea experiențe personale definitorii, pline de seva enigmatică a ceea ce numim (cu o licență cam necreștinească) „destin”.

Un moment în care ați simțit că s-a prăbușit lumea peste dumneavoastră și cum l-ați depășit?
Singurul plan în care am eșuat explicit și lamentabil a fost cel al angajării politice. Am pierdut (la limită) ambele competiții electorale în care m-am implicat: campania senatorială dusă la Iași (2012), unde am primit aproape 10.000 de voturi (dar cu vreo mie mai puține decât era nevoie) și campania pentru europarlamentare din 2014, când mi-au lipsit 0,6 % pentru a face eligibil locul 3 de pe lista respectivă. Am trăit dur aceste înfrângeri. Mi-au diminuat încrederea în mine. Dar m-au și făcut mai înțelept, mai detașat de pasiunea partizană. Am evitat totuși afundarea în depresie, pentru că am revenit la cele intelectuale, fiind activ pe plan editorial, publicistic și academic.

Despre ce moment din istoria României i-ați povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti momentul cu adevărat istoric la care am participat direct: cel al căderii comunismului. Am făcut parte din minoritatea celor direct revoltați, în stradă, pe 21 decembrie 89. Am văzut sângele celor secerați lângă mine, percepând cu fiecare fibră sufletească miracolul fricii devenite curaj și furie legitimă. Știu prea bine (din ianuarie 90) că revolta anticomunistă a fost deturnată de Securitate și eșalonul doi al nomenclaturii, fiind ambalată ca „democrație originală”, sub bagheta sovietică a lui Ion Iliescu. Și totuși, ce ne-am dorit noi – ca oameni pe atunci tineri – și ce și-a dorit elita intelectuală a generației mele – s-a realizat: suntem parte a Occidentului. Firește, o parte periferică, oscilantă, precară democratic, dar formal asimilată civilizației euro-americane.

În ce loc din România v-ați petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La mânăstirea Oașa, pe malul uriașului lac (artificial), flancat de brazi sumbri și falnici. Așa mi-a venit să răspund, deși aș fi putut adăuga orice cabană din Retezat, un sat din Argeș (unde nu mi-am putut realiza visul de a-mi construi o căsuță), Poienile Izei din Maramureș sau obcinile Bucovinei. România e chiar frumoasă, uriaș de seducătoare (dacă nu punem la socoteală ce facem noi din ea).

Ultima dată când v-ați simțit bine că sunteți român.
Dle Ghibuțiu, soarta (și o chemare dialogică profundă) m-au făcut diplomat: două decenii am trăit cu obsesia că reprezint, prin mine însumi, toată țara noastră. Vin și dintr-o familie de preoți, din care s-a ridicat și tatăl meu, poet, prozator, eseist, acuarelist, traducător de anvergură, dar și patriot mistic, hăituit de melancolia septentrională a unei mitologii moldave. Pentru că știu bine istoria noastră reală (nu cea mutilată ideologic de național-comuniști) și pentru că mă aflu acasă în spațiul culturii românești adevărate, nu mi-au lipsit niciodată sentimentele de comuniune cu stirpea noastră vesel nefericită.

Ultima dată când v-ați simțit stânjenit că sunteți român. 
Nu m-am simțit niciodată stânjenit că sunt român. Mă stânjenește ce văd în viața politică (dramatic desfigurată și înjosită din 2012, anul oribil al tututor trădărilor și abuzurilor). Ordinea mea existențială se fondeză concentric: sunt om, creștin, european și român.

De ce trăiți în România? V-ați gândit vreodată serios să plecați?
Da. În 1989 aveam de doi ani actele depuse, pentru plecarea defintivă din coșmarul comunist. În 1995, după susținerea tezei de doctorat, m-am întrebat dacă e cazul să rămân în Franța (care mi-e un soi de doua patrie) sau să revin în țara natală. Am revenit. Nu am regretat. Ulterior, au existat firește momente când m-am întrebat dacă am luat decizia justă. Deși mă aflu de patru ani într-un exil intern, un soi de surghiun lăuntric, socotesc că rămân omul acestui pământ, care-mi va dărui și cel mai liniștit mormânt.

Ce faceți de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l puteți uita.
Știți prea bine că, la noi, lucrurile fundamentale, precum Constituția sau Ziua Națională, sunt și cele mai fluctuante. Nu fac nimic special de 1 decembrie. Mai demult, eram invitat la parada oficială ocazionată de celebrarea acestei date majore. Acum nu mai merit acest privilegiu. Trăiesc prin urmare doar o zi liberă, umplută cu lectură și scris.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

20 − ten =