„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Câștigătorul Premiului European pentru Toleranță e un român care a decis să-și părăsească țara. E Tiberiu Căpudean, a cărui tulburătoare confesiune-fluviu m-a emoționat profund. Un tip creativ, generos, cutezător. Sunt privilegiat să-l cunosc, sper să ne revedem prin Europa. Iar descrierea experienței sale de globetrotter e cea mai captivantă sinteză de aventuri pe care am citit-o anul acesta.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că apreciez cel mai mult sinceritatea… că îmi place să surprind… că am cei mai minunați prieteni… că sunt competitiv… că râd cu poftă… că sunt extrovertit… că sunt bucureștean… că îmi place să ajut oamenii… că sunt direct… că îmi pasă de ce se întâmplă în jurul meu… că nu-mi plac fructele… că sunt loial… că atunci când văd o nedreptate, reacționez… că răbdarea n-a fost niciodată una dintre calitățile mele… că nu mă mulțumesc cu puțin… că nu-mi place să alerg… că dacă se poate mai bine, atunci trebuie să fac mai bine… că puțini sunt cei cu care împart dulciurile… iar că atunci când călătoresc, le spun tuturor că sunt din România.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Andrew – soțul meu. Ne-am cunoscut în București și tot aici am trăit împreună 13 ani. E bărbatul cu care am foarte multe în comun. Nu a trebuit să ne „luptăm” pentru relația noastră. Totul a decurs firesc și extrem de fluid între noi. N-am sărit pași. Ne-am descoperit reciproc, dar ne-am și schimbat împreună.
E un om foarte deștept, e calm, are un umor fin, e empatic, mă pot baza oricând pe sfaturile și ajutorul lui… Are toate calitățile pe care mi le-am dorit de la un partener. Avem niște amintiri minunate, însă am trecut și prin momente foarte grele. Ca orice cuplu.
Andrew și cu mine nu suntem căsătoriți, nu pentru că nu ne-am dorit asta, ci pentru că nu am reușit să o facem în România – țara în care trăiam și munceam, țara în care ne plăteam taxele.
Dar după 14 luni de eforturi, acum 7 ani și jumătate am încheiat un parteneriat civil la Ambasada Marii Britanii din București. Lucram pe atunci în cadrul ambasadei, iar cum Andrew e cetățean britanic, am reușit să ne oficializăm relația sub legea britanică. La acel moment, în Marea Britanie exista numai varianta parteneriatului civil pentru cuplurile de același sex.
Apoi, când și căsătoria a devenit o opțiune în UK, ne-am depus din nou actele la ambasadă, pentru a schimba certificatul de parteneriat civil în certificat de căsătorie, însă autoritățile române s-au opus. Așa că am rămas „parteneri civili”. Urăsc statutul ăsta, așa că deși nu suntem căsătoriți, îl prezint întotdeauna ca fiind „soțul meu”.
Mă enervează teribil și că atunci când completez acte oficiale în România trebuie să bifez mereu căsuța „necăsătorit”.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Mama mea. Mama a fost cea care m-a învățat că e OK să fiu eu însumi chiar dacă asta însemna să nu fiu ca ceilalți. A fost cea care mi-a spus că numai peștii morți se lasă duși de val și că nu e greșit să înot împotriva curentului dacă asta cred că e bine… Tot ea a fost cea care m-a înțeles când nici măcar eu nu mă înțelegeam și cea care m-a încurajat când am avut nevoie. A fost cea care m-a ajutat să găsesc singur răspunsuri la întrebări, a avut răbdare și mi-a fost mereu alături.
Mama, deși a fost cercetătoare, avea un aer de artistă și a fost dintotdeauna o rebelă, un spirit liber. Cred că ăsta e lucrul cel mai important pe care l-am învățat de la ea. Să fiu liber. Liber să spun ce cred și să nu-mi fie teamă arăt ce simt.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Asta chiar nu știu. De multe ori influențăm oamenii din jur fără să ne dăm seama.
Îmi place să cred că le-am făcut bine copiilor abandonați cu care am lucrat foarte mulți ani și cu care păstrez și acum legătura. Acum unii au copii la rândul lor, însă eu tot mici îi văd. Știu cu ce se ocupă, ce facultate au terminat sau dacă nu și-au terminat studiile… ce reușite au avut, ce probleme de sănătate, dacă s-au căsătorit… Îi ascult și le dau sfaturi dacă mi le cer.
Cred că în lipsa unei familii alături de care să crească și să se descopere, impactul pe care îl am încă în viața lor e foarte puternic.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Eu nu voi avea nepoți. Andrew și cu mine nu ne dorim să înfiem copii, însă suntem „unchii” preferați ai copiilor prietenilor noștri. Așa că cel mai fabulos episod din viața mea de până acum – pe care probabil îl voi povesti nepoților prietenilor mei – a fost „anul sabatic” care a durat de fapt 2 ani și jumătate. Am simțit că aveam mare nevoie de o pauză. Eram mult prea obosit. Așa că am decis să încetez să-mi mai fac planuri pe termen lung, mi-am luat economiile și am făcut tot ce n-avusesem timp să fac de ceva ani.
Totul a început cu Camino de Santiago pe care-l amânam deja de 5 ani. Am mers 680 km pe jos, prin munții din Nordul Spaniei. Acolo am reușit să mă liniștesc. Apoi am respirat aerul pur din fiordurile Norvegiei, am vizitat Muzeul VASA din Stockholm – unul dintre cele mai impresionante muzee pe care le-am văzut vreodată, am cântat și am dansat pe „Waterloo” la Muzeul ABBA, am condus pe străzile înguste ale satelor de pescari de pe Coasta Amalfi, am văzut cel mai frumos apus în Positano, am urcat pe Vezuviu, am vizitat Pompeii, am înotat în cea mai transparentă apă în Blue Grotto din Capri, am mers în Bavaria de Oktoberfest şi am vizitat aproape toate muzeele din München în două săptămâni, m-am îngrozit în lagărul de la Dachau, am admirat Bienala de Fotografie de la Berlin, am fotografiat sutele de desene de pe Zidul Berlinului, am plâns în hohote în Muzeul Holocaustului, am petrecut Ziua Recunoștinţei în Boston, am cumpărat cadouri pentru prieteni la Târgul de Crăciun din New York, am văzut „The Book of Mormon” pe Broadway, am făcut plajă în decembrie pe nisipul din Abu Dhabi, am mers în safari în Deşertul Arabiei, am urcat până la etajul 148 în Burj Khalifa, l-am ascultat pe Jaroussky la Bozar, am văzut cea mai spectaculoasă Madam Butterfly la Monais, am admirat „Fata cu cercel de perlă” în Haga, m-am plimbat cu water-taxi în Rotterdam, am plutit pe Marea Moartă, m-am pierdut în Tel Aviv, am explorat Petra, am trăit câteva zile printre beduinii din Deşertul Wadi Rum din Iordania și am văzut stelele mai aproape ca niciodată, am văzut răsăritul peste dune, m-am plimbat pe Zidul Chinezesc la Mu Tian Yu, am mers pe Drumul Sacru al Dinastiei Ming, am intrat în Oraşul Interzis, am stat de vorbă cu călugării budhişti din Templul Lama din Beijing, am simţit energia din Piaţa Tienanmen, am admirat Armata de Terracotta din Xi’an, am reușit să merg până la capăt pe unul dintre cele mai periculoase trasee montane din lume, din munţii Hua Shan – „Plank Walk in the Sky”, am lucrat cu urșii panda într-un program de voluntariat la Centrul de Conservare şi Cercetare al Urşilor Panda la Baza Dujiangyan din Chengdu, am petrecut 16 ore într-un bullet train mergând din Shanghai la Beijing cu peste 300 km/h, le-am ascultat cântând pe nevestele pescarilor din Su Zhou, am văzut Taj Mahalul la răsărit, am fost înconjurat de maimuţe în templele din Jaipur, am dansat în templul Hare Krishna, m-am plimbat cu ricşa prin Old Delhi, am înghițit tot praful din Kathmandu într-o zi, am stat la povești cu oamenii sfinţi din Templul Pashupatinah, am urcat pe Himalaya până la Annapurna Base Camp, am trăit cea mai mare spaimă în momentul în care am auzit şi văzut forţa unei avalanşe, am simţit ce înseamnă lipsa de oxigen când urci mai sus de 4.000 m, am fost uimit de frumusețea  templelor de la Angkor Wat, Angkor Thom şi Bayon în Cambogia, am mâncat lăcuste, viermi și gândaci prăjiți, m-am strecurat prin cele mai strâmte tuneluri Cu Chi din Vietnam, am mers cu barca prin Delta Mekong şi am redescoperit Thailanda după 20 de ani, m-am relaxat în cel mai vechi hammam din Marraketch, am făcut plajă în Casablanca și m-am aventurat pe străzile întortocheate din Chefchaouen unde până și aerul e tot albastru.
A fost cea mai mare nebunie pe care am făcut-o vreodată, însă a fost exact ceea ce aveam nevoie. M-am redescoperit, am avut tot timpul din lume pentru prietenii mei și-am văzut foarte clar încotro vreau să mă îndrept.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Când am aflat diagnosticul mamei. Atunci când am auzit „cancer”, s-a făcut brusc liniște. Vedeam buzele medicului mișcându-se, dar nu mai auzeam nimic. Mă uitam cu ochii din care-mi curgea apă sărată la niște hârtii din care nu înțelegeam mai nimic și mă gândeam la cum pot să rezolv problema asta. Care e soluția? Ce e de făcut? Cum să-i spun?
Urăsc boala asta. Mi-a răpit mama, bunica și mult prea mulți prieteni în ultimii trei ani. Și am alți prieteni care se luptă cu ea în momentul ăsta.
Nu sunt convins că am depășit momentul. Nici nu mi-am propus să-l depășesc sau să înțeleg ce înseamnă să depășești pierderea mamei. Mă gândesc mereu la ea. La ce-ar fi făcut în locul meu, la ce m-ar fi sfătuit să fac… Uneori o visez și sunt trist când mă trezesc și-mi dau seama că a fost doar un vis.
Sunt foarte multe clipele în care mi-ar fi plăcut să fie lângă mine și să se bucure de reușitele mele. Dar din păcate, odată cu dispariția ei am înțeles ce înseamnă „niciodată”.
După moartea mamei am început să alerg la maratoane și să organizez propriile campanii de fundraising pentru adulții și copiii care suferă de boli oncologice sau genetice. Și mă gândeam că fac asta și pentru ea, într-un fel. Am reușit să strâng mii de euro atât cu ajutorul prietenilor mei, cât și cu susținerea necunoscuților. Mi-am donat zilele de naștere și Crăciunurile în beneficiul lor și timp de 9 luni m-am implicat cu trup și suflet în departamentul de fundraising al unei fundații care oferă gratuit servicii de îngrijiri paliative persoanelor care suferă de boli limitatoare sau amenințătoare de viață. Nu a fost ușor să văd zilnic suferința oamenilor, dar mă concentram pe speranța din ochii lor și mă gândeam că mama ar fi fost foarte mândră de mine.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
În ultima vreme le explic ce se întâmplă acum în România. De obicei le povesteam despre perioada dinainte de ’89. Voiam să știe cum a fost copilăria mea, să înțeleagă de unde vin și poate să aprecieze lucrurile care până atunci li s-au părut normale.
Aveam 15 ani când am scăpat de Ceaușescu și mi-aș dori ca România să nu mai treacă printr-o dictatură… deși mi-e teamă că spre asta se îndreaptă, din păcate. De data asta, cu implicarea directă și susținerea Bisericii Ortodoxe Române care și-a transformat naosurile în săli de conferință și stranele în pupitre de la care politicienii au putut împrăștia mesaje de ură față de o minoritate și așa discriminată…  O biserică ai cărei preoți au uitat care e cea mai importantă poruncă – Dragostea – și instigă la ură în loc să îndemne la toleranță și acceptare. Preoții care au manipulat și intimidat oamenii simpli de la sat nu cred că au uitat de întoarcerea celuilalt obraz, ci au înțeles că dacă vor ca guvernul României să taie în continuare fonduri de la Educație, Sănătate și Cercetare pentru a putea aloca și mai mulți bani catedralei vieții, atunci trebuie să se facă frate cu dracu’. Și s-au făcut.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La Sibiu. Iubesc orașul ăsta. Și sibienii. Familia din partea tatălui meu e din Sibiu și acolo mi-am petrecut – copil fiind – cele mai frumoase vacanțe. Din Piața Mare până pe malul Cibinului, de la „Poarta cu lei” până în Dumbravă, din Valea Aurie până în Gara Mică și din Ștrand până în Gușterița… Orașul ăsta un aer foarte special. Niciodată nu mă satur de el.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Anul ăsta am aflat că am fost nominalizat și apoi votat în unanimitate pentru primirea Premiului European pentru Toleranță din partea Forumului Cultural European.  Anul trecut m-am gândit că membrii comunității LGBTQI+ au nevoie de vizibilitate, pentru că toată ura asta care vine din toate părțile e cauzată de necunoaștere. Și-atunci am decis să fotografiez bărbați gay și bisexuali de toate vârstele și etniile, într-o încercare de a lupta împotriva homofobiei și rasismului. Am vrut să le dau o voce și un chip celor pe care majoritatea românilor îi displac profund fără să știe prea bine de ce.
Așa s-a născut N•A•K•E•D. Am fotografiat timp de un an peste 250 de bărbați din toată lumea, bărbați care provin din cele mai diverse medii sociale: de la profesori universitari, bucătari și refugiați până la rugbiști, contabili și medici pediatri… Fiecare mi-a împărtășit o întâmplare personală – un moment în care au simțit pe propria piele homofobia și cum au depășit momentul.
Proiectul a fost extrem de apreciat la nivel internațional. Am dat peste 50 de interviuri din Europa până în America Latină și din Asia până în America. Apoi au urmat expozițiile. Prima – la București, la Muzeul Național de Artă Contemporană, iar apoi au urmat cele din Bruxelles, Paris și Madrid.
Premiul îmi va fi înmânat pe 1 noiembrie, la Madrid, în cadrul LesGaiCineMad (Festivalul Internațional de Film LGBT), de către dl. Dieter Topp – Președintele Forumului Cultural European. Și da – sunt primul român care primește distincția asta și sunt foarte mândru.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Când am văzut-o pe Viorica Vasilica vorbind la Bruxelles despre cât de minunată e ea, despre reușitele guvernului corupt pe care îl conduce, despre cum n-a venit ea să dea socoteală nimănui și despre cât de justificate au fost violențele Jandarmeriei Române pe 10 August. Mi-a venit să intru în pământ de rușine că femeia asta ocupă funcția pe care o ocupă și că mă reprezintă.
Cea mai bună prietenă a mea locuiește la Bruxelles de vreo 15 ani și merg foarte des să o vizitez. Am mulți prieteni acolo și de fiecare dată când ne întâlnim mă întreabă cât îi mai tolerăm pe comuniști – că ei știu că PSD-ul din România n-are nicio legătură cu social-democrații europeni. Pentru ei nu e niciun mister.
Mi-a fost rușine să văd cât de depășită e de situație, de cât de habarnistă e în ale diplomației, de cât de nonșalant minte, cum abia citește foile scrise de alții și cum crede ea că toți europarlamentarii sunt idioți… când realitatea e că e una dintre cele mai proaste femei pe care le-am văzut în viața mea.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Am trăit 44 de ani în România pentru că m-am încăpățânat să cred în puterea decenței, în corectitudine și dorința de a schimba ce e greșit. Din păcate, concluzia la care am ajuns în ultimii doi ani e nu numai că românii nu învață din greșelile lor, însă nu învață nici măcar din istoria lor recentă.
Știu cum e ca viața mamei tale să aibă un preț fix în spitalele de stat din România, deși a cotizat o viață întreagă la sistemul de sănătate din România… și am văzut cu ochii mei ce se întâmpla cu pacienții cu același diagnostic, ai căror copii nu aveau sumele solicitate de personalul medical. Da, despre șpagă vorbesc.
Știu cum e ca mama ta să se interneze din cauza cancerului și să moară de septicemie, în urma infecțiilor nosocomiale. Iar mama nu a fost un caz special.
Nu mi-am dorit niciodată să plec din țară. Ăsta e și motivul pentru care am refuzat contractele internaționale care mi-au fost oferite în ultimii 20 de ani. Însă acum nu mai cred că lucrurile se vor schimba în bine în timpul vieții mele. Iar în momentul în care am înțeles că 5.000 de protestatari în Piața Victoriei sunt irelevanți într-o țară de mai bine de 19.500.000 de locuitori cărora le e bine și-așa, am hotărât să plec. Nu-mi mai doresc să trăiesc înconjurat de o majoritate copleșitoare care are cu totul alte valori. Nu mai vreau să mă raportez la normalitatea pe care o trăiesc doar în bula mea de prieteni și să fiu liber cu adevărat numai în vacanțe.
Acum îmi vând apartamentul și mă voi muta la Madrid. Fără să știu ce va urma, fără un contract semnat pentru un job la nivelul celor pe care le-am avut până acum și pentru prima oară în viață voi risca totul pe o carte.
Este singura variantă, din păcate. Nici măcar nu simt că e alegerea mea. Simt că e singura șansă de a avea o viață decentă. Nu îmi permit să îmbătrânesc în România pentru că nu știu cum să trăiesc cu 200 EUR / lună și nici nu vreau să învăț. Mama mea a avut până în 2012 o pensie de 500 lei / lună. Banii ăia nu îi ajungeau nici măcar pentru medicamente. Și nu mi se pare corect ca după o viață în care ai muncit în cercetare sau în orice alt domeniu, să ai de ales între a-ți cheltui pensia mizeră fie pe medicamente, fie pe utilități și mâncare, alegând astfel dacă vei suferi de foame și vei fi evacuată din cauza imposibilității de plată a utilităților sau a muri cu zile pentru că nu îți poți permite tratamentul. Este și cazul unchilor și mătușilor din familia mea, este cazul părinților prietenilor mei… Practic, nu-mi permit să aștept încă 20 de ani ca să văd că am avut dreptate. Va fi prea târziu.
Vreau să trăiesc într-o țară unde să nu mă surprindă atunci când un medic nu ia șpagă, într-o țară în care să mă bucur de aceleași drepturi ca prietenii mei straight, o țară în care să fiu respectat și în care să pot să bifez căsuța „căsătorit”, iar la bătrânețe să am o pensie decentă.
Referendumul de modificare a Constituției mi-a arătat atât care este nivelul clasei politice din România, cât și care este nivelul de înțelegere și implicare al majorității românilor. Sigur că nu sunt atât de naiv încât să cred că motivul pentru care referendumul nu a trecut a fost că brusc românii au început să-i simpatizeze pe membrii comunității LGBTQI+. Sigur că nu. Există studii în acest sens. Absenteismul tradițional de la vot – ăsta a contat. Sigur că boicotul a fost singura variantă, însă n-are rost să ne îmbătăm cu apă rece.
Îmi este realmente imposibil să mai trăiesc într-o țară în care niște politicieni corupți și-au dat mâna cu Biserica Ortodoxă Română și au reușit să dezbine o țară, sub pretextul apărării tradițiilor și neamului românesc. Am încercat o viață întreagă să schimb lucrurile și să influențez oamenii. Și cred că am reușit, însă la un nivel micro. Am obosit și mi-e teamă că inutil. Nu vreau să asist la instaurarea dictaturii. Nici a lui Dragnea, nici a majorității. Că nu asta e înseamnă democrația.
A fost șocant să văd cum într-o țară din UE se supun la vot Libertățile Fundamentale și Drepturile Omului.
Sper să pot sărbători Centenarul în noua mea țară. Știi cum se spune… „Ubi bene, ibi patria.”

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Orice altceva decât să merg la defilarea de la Arcul de Triumf. Nu o urmăresc nici măcar la televizor. Simt repulsie. Îmi aduce aminte de spectacolele omagiale organizate de comuniști pentru Ceaușescu. Aș prefera ca ziua națională să se sărbătorească în alt fel. Nu să ne arătăm unii altora armele, tancurile și blindatele. Aș organiza ceva care să aducă a târg de Crăciun, că tot e în decembrie… și de picnic nu poate fi vorba.
Nu m-au atras niciodată nici defilările și nici ultra-naționalismul. Cred că dacă îți iubești țara, faci lucruri pentru ea. Muncești, ajuți, faci voluntariat, grăbești progresul, descurajezi incompetența, pui întrebări incomode, înveți de la alți, nu te opui schimbării, reacționezi când vezi ceva greșit, te adaptezi, etc.
La români, chestia asta cu naționalismul ține doar o zi. Se umple țara și Facebook-ul de steaguri, iar ăia mai cu moț își agață stegulețe și pe mașini sau la balcoane… și cam asta e. La asta se reduce. Ca ortodoxismul. Câți dintre cei care se dau evlavioși au citit măcar o data Biblia de la cap la coadă? Și câți dintre ei au înțeles-o? Iar dintre cei care au înțeles-o, câți o practică? Pentru majoritatea românilor, ortodoxismul e la nivel declarativ. Atât. Se duc să pupe moaștele și cât stau la coadă bârfesc iar când ajung în față se blesteamă unii pe alții.
Dar revenind, pentru mine 1 Decembrie este Ziua Mondială SIDA. Așa că mă gândesc la oamenii care trăiesc cu HIV și la cei care au pierdut lupta. Mă gândesc și la familiile și prietenii lor. În 1994 am devenit voluntar la Asociația Română Anti-SIDA. Am crescut și m-am maturizat alături de ei. Am lucrat în spitalele Babeș și Colentina cu copiii care trăiesc cu HIV, apoi am organizat activități pentru adolescenții seropozitivi, am ținut ore de educație sexuală în școlile și liceele bucureștene, am participat la campanii de informare în legătură cu riscurile și prevenirea infecțiilor cu transmitere sexuală, am coordonat voluntarii, am organizat colecte de fonduri și concerte pentru beneficiarii noștri… De 8 ani sunt membru în Comitetul Director al ARAS.
Cel mai frumos 1 Decembrie a fost acum vreo 10 ani, când împreună cu colegii mei am format o mare fundă roșie în Piața Revoluției din București. Pentru cine nu știe, funda roșie este simbolul internațional al sensibilizării cu privire la HIV/SIDA și simbolizează  solidaritatea cu cei afectaţi de HIV şi compasiunea pentru victimele SIDA. Pentru mine, asta înseamnă 1 Decembrie.

Foto: Guido Vermeulen

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

19 − five =