Se lasă o seară molatică peste Calea Victoriei când mă văd cu Tiberiu Soare, tânărul (37 de ani) și temperamentalul dirijor care a sedus audiența din marile săli ale planetei. Omul care se bucură de prețuirea unei Angela Gheorghiu sau a unui Roberto Alagna, ca și a publicului select de la noi și de aiurea, își verifică absorbit mobilul. Nu, nu e pe Facebook. Așa reiese din interviul în care veți descoperi un om al timpurilor sale – care explică simplu ce apropie o trupă rock de o orchestră simfonică și cum și-a luat, din superstiție, butoni de la Harrod’s. Un tip cool, în tot cazul. Motiv pentru care e și singurul dirijor celebru cu care mă tutuiesc.

Aveam să ne revedem într-o dimineață de weekend însorită, un pic înainte să înceapă acea lungă lună în care soarele nu s-a lăsat arătat bucureștenilor,  la Galeria Eastwards Prospectus, un loc mai mult decât șic dintr-un cartier prezervat și restaurat cu cap, și să mai sporovăim la o țigară în curte, pe parcursul unei ședințe foto puse la cale de stilista Adina Buzatu și la care am reîntâlnit vechi amici, de la fotograful Marius Bărăgan la make-up artista Mihaela Vasile. Aș adăuga că întâlnirea cu influentul dirijor Tiberiu Soare e, în egală măsură, un prilej reconfortant de a cunoaște un tip stilat și relaxat – soiul care spulberă instantaneu lamentările gen „la noi sunt așa de rari bărbații mișto!“.

Să zicem că vorbești cu un rocker adolescent care nu ştie de ce tot agiţi băţul din mâna dreaptă!

Sunt o grămădă de oameni acolo, pe scenă, și trebuie să cânte împreună!

Păi nu știu să cânte și singuri?!

Singuri, da, însă nu și împreună, e foarte greu să realizezi asta. Poți discuta despre 3-4-5 oameni, cum sunt într-o formație rock standard. Dacă vorbim despre secția ritmică, asta înseamnă tobe și bas. La care se adaugă chitară armonie (care poate fi înlocuită cu clapele), chitară solo și vocalist…

Ei de ce n-au dirijor?

Pentru că au secția ritmică: au tobar. Băiatul de la tobe are, cumva, rolul dirijorului. Dirijorul are o suprapunere de roluri, cam pe principiul foilor de ceapă. Unul dintre roluri e de a imprima un tempo, o pulsație muzicii. Spre deosebire de muzica rock sau pop standard, în muzica simfonică există numeroase fluctuații de tempo – unele prevăzute de partitură, altele nu. Alt rol ar fi să spun cât de tare sau încet să cânte. E ca la regizori – ai o indicație care prevede așa: cutare intră furios în scenă. Bun, dar cum sugerezi furia? Trântești o ușă, mergi mai repede, ai o anumită mimică?… Apoi, eu, ca dirijor, sunt cel care stabilește nivelurile – noi îi spunem dozaj. Dacă violoncelul cântă mai tare, avem mare grijă ca suflătorii, trompetele, să nu-l acopere, să se subordoneze. Cu alte cuvinte, sunt răspunzător de o anumită ierarhie. Mai trebuie reglat și cum se cântă. Nu e suficient să respecte partitura, asta se numește execuție, ceea ce ar putea face și un computer: introduce notele într-un program și gata! Dar asta nu e muzică. Muzica presupune o anumită vibrație, emoție, care e umană…

Rockerul adolescent e satisfăcut! Nu e periculos pentru vanitatea cuiva să  tot dirijeze oameni?

Nu, pentru că nu prea le spui tu ce să facă, ci cum să facă. Ce să facă ține de anii lor de pregătire. Și mai mult decât să le spui, le sugerezi. Apropo de ce vântur eu bagheta aia prin fața lor: acolo este un limbaj gestual foarte bine codificat.

De ce nu te-am găsit pe Facebook? Doar eşti considerat, și chiar ești!, un tip modern…

Îmi dau seama că asta ocupă foarte mult timp. Când am timp pentru mine, prefer să mi-l petrec cu o partitură sau cu o carte. Sau plimbându-mă pur și simplu. N-ai idee câte lucruri descoperi plimbându-te și deschizându-ți receptivitatea față de clădiri, șoferi nervoși, textura asfaltului… După părerea mea, rețelele de socializare creează un soi de dependență. Obsesia asta de a fi tot timpul conectați, or mie îmi place deconectat!, ne duce în acel sat global de care vorbeau sociologii. E echivalentul băbuțelor care stau pe bancă și se uită la cine mai trece pe uliță. Și mai am o problemă: de fapt, mă interesează foarte puțin ce fac ceilalți oameni. Iar pe prietenii mei pot pur și simplu să-i sun!

Soţia ta, Mihaela, îţi oferă doza zilnică de poezie şi umor, după cum singur ai mărturisit. Ce dai la schimb?

Sper că îi ofer o oază de control și de siguranță. Și faptul că ne avem unul pe altul.

Cum e să fii însurat cu o balerină?

Splendid! Balerinele au o grație… îmi amintesc de feline, iar mie îmi plac felinele de mor! Și nu mă pot abține să nu mă gândesc că sunt câteva personalități pe care le admir și despre care am descoperit, uluit, că erau căsătoriți cu balerine: scriitorul francez Louis-Ferdinand Celine, Carlos Kleiber, unul dintre dirijorii pe care îi stimez cel mai mult, ca să nu mai vorbesc despre Sergiu Celibidache.

Ce a moștenit de la tine, din punctul de vedere al personalității, fiul vostru, Alexandru?

Cred că impulsivitatea, sunt un tip impulsiv. Dar un anumit tip de reacție rapidă nu poate să fie decât lăuda bilă la un bărbat.

În afară de şcoala militară, ce te-a mai făcut om?

Conservatorul, normal. În liceul militar mi s-a accentuat și un fel de intransigență de care nu sunt foarte mândru.

Ce mici extravaganțe îţi permiţi în ţinutele de scenă?

Butonii! Am o colecţie mică, de fapt foarte mică, de butoni la care ţin extraordinar. Şi am micile mele superstiţii. Pentru un anumit gen de seară, un anumit gen de muzică, ţin neapărat să port nişte butoni. În treacăt fie spus, nu cred că există artist care calcă pe scenă fără superstiţii. Îmi amintesc că eram plecat din ţară şi aveam de dirijat o operă romantică. Şi ştiam că sunt anumiţi butoni care se potrivesc, cei cu St. George’s Cross (n. red. – Crucea Sfântului Gheorghe). Mi-am dat seama că îi lăsasem acasă! A fost foarte simplu: m-am dus la Harrod’s, pentru că eram la Londra, şi mi-am luat unii la fel!

De la Harrod’s? Cool!

Acolo aveau!

Ce te provoacă mai tare – o sală de oameni care nu gustă genul musical clasic sau una de snobi?

Snobii nu mi-au plăcut niciodată! Dar mi-am dat seama că de foarte multe ori mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea la concert, și eu nu dirijez doar în București. Sunt oameni care sunt atrași de brandul unui festival gen Enescu, e de presupus că nu fac diferența dintre orchestra din Liverpool și cea a Filarmonicii din Londra. Snobismul poate fi însă poarta de intrare către marea muzică. Ei vin acolo ca să fie văzuți, nu ca să asculte. Dar, la un moment dat, își dau seama că acolo se întâmplă ceva mult mai mare decât să-ți etalezi nu știu ce costum în pauză. Ceea ce mă calcă pe nervi în continuare sunt telefoanele mobile din sălile de spectacol. Săptămâni întregi de muncă sunt distruse de un telefon mobil, eventual și cu o sonerie kinky, de pildă celebrul „vals în la major” de la Nokia!… E ca și cum te-ai duce într-o galerie de artă și ai zgâria o pânză.

Tiberiu, unde și când ai fost cel mai fericit în 2014?

Sunt fericit de fiecare dată când mă joc cu băiețelul meu, Alexandru, deoarece, prin natura meseriei, stau destul de puțin acasă. Cred că cea mai fericită zi de anul acesta a fost pe 15 septembrie, când a început școala, că a intrat în clasa întâi. Iradia așa o bucurie molipsitoare! Și, firește, sunt fericit de fiecare dată calc pe scenă – nu poți să nu simți acea vibrație!

Ce spun hainele tale despre tine?

Totul şi nimic! Există un studiu foarte interesant despre aparenţă şi esenţă. Chiar dacă sună pretenţios, e un fel de fenomenologie a modului în care priveau viaţa socială anumiţi oameni care, aşa cum a spus Oscar Wilde, preferau să-şi investească talentul în operă şi geniul în viaţă. Aşa că vestimentaţia, aparenţa, etimologic vorbind, ceea ce apare privirii în momentul în care te oferi celorlalţi într-un spaţiu public, pot fi totul şi nimic. Percepţia e foarte importantă; în acelaşi timp, vestimentaţia, fizionomia, modificările aduse fizionomiei pot fi folosite tocmai pentru a masca anumite lucruri pe care le vrei ascunse. E o artă foarte subtilă, cred eu, şi pe care nu ştiu dacă o stăpânesc, dar îi admir pe cei care o fac.

 Presupun că, înainte să apari pe scenă, te gândeşti un pic şi la ţinutele pe care le vei purta…

În momentul în care apar în faţa orchestrei, lucrurile sunt foarte clare în ceea ce mă priveşte: frac. Foarte rar, la unele concerte cu ţinută neconvenţională, port ţinute cu cămaşă neagră. În general însă, situaţia e rezolvată, indiferent că sunt la Royal Philharmonic, la Théâtre de Champs-Elysées sau la Palais Versailles: tot frac rămâne. Acesta nu are moarte.

Redingotă?…

Redingota e o variantă foarte interesantă. M-am gândit de câteva ori la asta, dar n-am adoptat-o niciodată până acum, deşi cred că o voi face la un moment dat. Eu văd redingota ca pe o ţinută intermediară între frac şi cămaşă neagră, mai puţin smokingul. Am dirijat şi în smoking, dar mai puţin, în general la concertele în aer liber, seara, bineînţeles.

Eşti îndrăgostit iremediabil de operă. E greșită percepția că ar fi un gen desuet?

Opera, la fel ca şi teatrul, este o artă a prezentului continuu. În momentul în care dirijezi, de exemplu, „Traviata”, dacă nu eşti în Parisul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea tu, ca dirijor, ceva se ratează din esenţa muzicii respective. Aşa cum spuneam, e o artă a prezentului continuu, eşti acolo. Dacă dirijezi „Nabucco”, eşti acolo, în Antichitate. Şi aşa mai departe…

 Cum reuşeşti să te descurci cu discrepanţa asta: Tiberiu Soare, un tip modern şi cool, dar şi sobrul dirijor, nu acela dezlănțuit într-un spectacol gen Mozart Rocks, ci într-un concert simfonic…

Nu e o discrepanţă. Dirijorul, ca şi regizorul, trebuie să fie capabil să se identifice cu toate personajele care apar pe scenă. Trebuie să fii toţi! Aici e o mică subtilitate, a surprins-o Jorge Luis Borges într-o mică povestire, „Memoria lui Shakespeare”, care are o concluzie interesantă: dramaturgul trebuia să fie fiecare dintre personajele pe care le crea. Şi, în ideea de a fi fiecare dintre personajele acestea, a trebuit să realizeze un lucru extraordinar de greu: să fie nimeni. E vorba, de fapt, de o anulare a eului…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × 5 =