Ma consider un om norocos. Viata si cariera mi-au scos in cale oameni de seama, care ma imbogatisera deja spiritual, fiindca le citisem operele. Doar faptul ca am dat mana cu ei n-ar trebui sa insemne mare lucru, dar eu il socot un privilegiu si ma falesc cu asta.
Am depanat amintiri din Colentina cu Mircea Cartarescu – fusese dirigintele primei mele prietene, pe cand aceasta era la gimnaziu. Am taifasuit pe indelete cu Horia-Roman Patapievici, ba ne-am si tutuit (http://www.evz.ro/detalii/stiri/criza-vazuta-prin-lentila-843079.html), dar am ramas la impulsul de a ma ascunde in biblioteca fie si dupa o banala conversatie la telefon cu exceptionalul ganditor si, cutez sa observ, cel mai insemnat manager al culturii romane de dupa 1989. Am corespondat, o, vai, prea putin!, cu profesorul Vladimir Tismaneanu, cel mai de seama politolog roman de la noi si din America, sarmant partener de conversatie si figura de anvergura istorica, prin condamnarea comunismului cu Raportul sau. M-am amuzat cu rafinatul exeget Mircea Mihaies, cel mai delicat polemist pe care-l stiu si omul care a inteles toate subtilitatile unui scriitor prea mare pentru genul mic pe care-l imbratisa (Raymond Chandler). Le-am sorbit vorbele unui Nicolae Manolescu, unui Radu Paraschivescu, unui Dan C. Mihailescu. Se cuvine sa mentionez si ca am stat la masa cu distinsul colectionar si om de cultura Michael Ringier si cu fostul cancelar german Gerhard Schroeder, probabil, cele mai alese figuri europene cu care am sporovait cu naturaletea cu care astern acum aceste randulete.
Si ma consider cel putin la fel de norocos ca am avut chiar in familia mea o personalitate pe care o alatur fara ezitare celor de mai sus: criticul, scriitorul, traducatorul, cadrul didactic universitar bilingv Olah Tibor, despre care am mai scris http://adevarul.ro/cultura/carti/citiri-mariri-1_50aee5567c42d5a663a18706/index.html. A fost insa un om care merita mai mult decat o simpla evocare, ca si contributia sa la cultura romana si, mai ales, la cultura de expresie maghiara din Transilvania.
Locuia la Targu-Mures, iar simplul fapt ca eram nepotul sau (de gradul doi, practic, mama era nepoata sa pe linie directa) ma transforma in cel mai baftos adolescent din orasul in care imi petreceam vacantele: puteam sa vad filme la cinematograful Arta, din randul 16, central, ba si cu un culoar despartitor fata de randul 15! Nu mai zic, daca mergeam cu Tibi-bacsi, reverentele nu mai conteneau, ma simteam deja os domnesc! In anii 70-80, Tibi-bacsi a tinut cronica de cinema la ziarul local, „Voros Zaszlo“ (Flamura rosie). In acelasi timp, preda la Institutul de Teatru, si la sectia romana, si la cea maghiara, si isi vedea de talmacirile sale (era acel gen de poliglot care nu doar vorbeste, ci si scrie in vreo noua limbi), dar si de lecturile sale – il revad cu ochii mintii stand in fotoliu cu o carte in mana si ma gandesc acum, ca si atunci, ca cititul e cea mai frumoasa ocupatie de pe lumea asta.
Pana la apartamentul lui Tibi-bacsi, nu mai vazusem vreunul care sa fie literalmente tapetat cu carti. Nu mai mentionez rolul bibliotecii in care unchiul Tibi a investit o avere (a fost si singura sa bogatie, adica a fostului student sarac, ajuns sa isi dea doctoratul la Bologna, unde mancase, nu era ceva neobisnuit in acea zona a Italiei, pisici de foame, ceea ce l-a impiedicat ulterior sa mai guste miel, pe motiv ca ar fi carnea la fel de atoasa!). As insista doar asupra fascinatiei pe care o exercitau asupra mea biroul, masina de scris, presse papier-ul, micile unelte nelipisite din arsenalul unui intelectual. Si, garderoba, Doamne!, in care erau colectiile unor reviste cum nu mai vazusem! Gaseam acolo revista „Cinema“, „Secolul XXI“, dar si „Cahiers du Cinema“, „Paris Match“, „Cine Revue“ – doar imaginati-va ce impact aveau asupra unui adolescent dintr-o tara comunista tot atatea expresii ale libertatii. In acelasi timp insa, si ale unei delicioase decadente, materializata in aparitia seminud a unor actrite pe care le visam – Sylvia Kristel, Maria Baxa etc.
Tibi-bacsi era blajin, distins, unchiul cumsecade, sfatos si prestigios pe care si l-ar fi dorit oricine. Imi amintesc ce intrigat a fost in martie 1990 pentru ca ii sparsesera ferestrele (cum cine? Cine stia ca locuia la etajul 4, deasupra cinematografului? Cine ii adusese pe satenii din Hodac si Ibanesti cu autobuzele, chipurile, copiii acestora fiind decapitati in centrul Targu-Muresului?) dupa o interventie la radio in care indemnase la cumpatare! Lui, traducatorul lui Rebreanu in maghiara!…
Am mai invatat de la el si ce e aceea punctualitate. Manca la pranz la bunica, sora sa, in fiecare zi. Din cate stiu, pe parcursul a aproape doua decenii, a intarziat o singura data, adica a ajuns la unu si cinci, dar sunase in prealabil, undeva in vecini, ca sa anunte intarzierea! M-a povatuit sa invat practic si ce e aia politete – Tibi-bacsi era protocolar si cu doamnele de la menaj, sugerandu-mi ca nu e o chestiune de rang, ci de elementara politete ca un barbat sa salute intaiul, indiferent de cata scoala avea sau n-avea persoana intalnita.
Undeva prin 1993, eram deja la „Evenimentul zilei“, angajat ca secretar de redactie, mi-a spus ca ziarist e acela care scrie. Mi-am amintit de multe ori ulterior de aceasta observatie, si macar din acest motiv, nepunand la socoteala respectul pe care-l datorez celor care ma citesc, ma straduiesc sa postez cat mai des pe acest blog.
Tibi-bacsi, fie iertat, s-a prapadit in 1996, lasand in urma sa o familie care l-a adorat, o studentime care l-a divinizat, o bibiloteca exceptionala si pe Goldoni si Pirandello, condamnati sa astepte postum alti talmacitori de marca.
