Toată vraja cinematografică a filmului „BIRD”

Filmul „BIRD” e îndemnul candid al consacratei regizoare britanică Andrea Arnold: să privim lumea cu ingenuitate – mulți dintre noi și-au pierdut-o, dar alții, cei care nu-s „dezvrăjiți”, și-au păstrat-o.

Știți, viața e mai simplă decât o complică unii oameni inteligenți, precum criticii de cinema – chiar unul reputat din presa de calitate britanică găsește de neexplicat accentul german al personajului Bird, hoinarul care se suie pe un bloc ca să afle cum arată lumea prin ochii alor lui, așa cum Hunter S. Thompson transcria cuvânt de cuvânt dintr-o operă a lui Ernest Hemingway, ca să-și dea seama cum e  să scrii atât de bine. Or, explicația e mult mai banală; e doar o capcană fonetică. Actorul Franz Rogowski e neamț. În viața de toate zilele, el vorbește o engleză fără pronunție teutonă, în film l-o fi rugat regizoarea să îngroașe accentul, nimic mai mult.

Un păsăroi ca tăciunele asistă la dialogul de pe acoperișul unui bloc „squat” (locuit de oameni fără forme legale) dintre Bailey, o puberă rebelă, și Bird, un vagabond pașnic purtând o fustă cu pliuri, dar fără coloritul kilt-urilor. În clipa în care fata de 12 ani pleacă să-și ajute unul dintre frații vitregi, un adolescent cu veleități de justițiar dur doar când are banda în spate, păsăroiul își ia zborul și îi va urmări pe cei doi cum se deplasează pe trotinetă spre locuința fetei pe care puștiul a lăsat-o însărcinată, iar acum e păzită de părinți, care i-au confiscat mobilul. Oprit pe balustrada unui balcon, păsăroiul va lua din mâna lui Bailey cartonașul pe care era mesajul pentru puștoaica rămasă grea, care va afla astfel că soluția propusă e fuga în Scoția. Întreaga scenă e o figură de stil pe seama comunicării din vremea în care telefonul mobil a devenit un membru al corpului uman. Ce faci când nu mai ai cui să-i dai mesaj? Apelezi la desuetul scris de mână? Dar tot e nevoie de o vrajă, ca o zburătoare, una căreia imaginarul colectiv îi atribuie veștile rele, să transporte, ca prin farmec, mesajul, precum porumbeii călători folosiți odinioară de armată în mesageria aeropurtată.

Aceasta este o parte din vraja pe care ne-o propune Andrea Arnold. Să nu crezi în această magie, să decantezi realismul cinematografic de fapte inexplicabile și să pui șublerul pe cât e de plauzibil ce vezi într-un act artistic e ca și cum ai ricana pe seama faptului că încă n-a fost inventat combustibilul cu care merge sania lui Moș Crăciun. Ori să nu crezi în existența lui Birdman după ce toți am văzut, cu ochii noștri, „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei” de Alejandro González Iñárritu.

Sincer, cred că regizoarei Andrea Arnold îi ajunge faptul că a convins niște copii de magia cinematografiei. Pe fiica ei, care a putut vedea cum transformă vraja celei de-a șaptea arte locurile de baștină ale mamei sale. Regizoarea e din Kent, de unde și posibile referințe autobiografice în „BIRD” – am bănuiala că i-a împrumutat personajului Bailey ceva din tupeul pe care Arnold l-a avut, în realitate, pe parcursul unui examen școlar la proba de dans: Andrea i-a lăsat perplecși pe membrii comisiei, aceștia asistând până atunci la prestațiile conformiste ale celorlați copii care puseseră muzică pop și dansaseră, în timp ce viitoarea regizoare a dat, cu voce tare, citate din „Jurnalul Annei Frank” mișcându-se încoace și-ncolo prin încăpere.

Andrea Arnold i-a mai convins și pe Nykiya Adams, și pe conaționalul nostru Jason Buda de magia cinematografiei. Le-a spus că, în filme, e magic să fii natural – de asta a ieșit atât de bine scena în care camera flămândă surprinde clămpănitul treptat din gene al lui Bailey înainte de a evada în lumea somnului. Ați văzut exact momentul în care adoarme cineva? E magic. E cum se vede în „BIRD”.

Dar ce spuneți despre adolescentul român Jason Buda? După ce a fost selectat la casting, iar regizoarea le-a spus alor lui, români plecați din Bistrița Năsăud, că „are actoria în oase”, puștiul a ajuns pe covorul roșu de la Cannes. Nu e magie? Iar Jason crede cu tărie în vrajă, drept dovadă, ca fotbalist (e fan Arsenal) într-o ligă superioară de juniori, e fermecat de Cristian Ronaldo („de când eram mic l-am studiat și am încercat să copiez cât mai multe scheme de-ale lui”, conform „Bistrițeanul”). Până și a-l percepe pe CR7 altfel decât ca pe un jucător care, și pe terenul unui joc colectiv, e un cocalar gelat și egocentric constituie tot o probă de magie.

Rezum filmul „BIRD”, apelând la vorbele celui mai mare povestitor dintre toți, Hans Christian Andersen: „dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor”. Candoarea purificatoare e o cheie de interpretare a filmului, și totodată, de evadare din sordidul cotidian zugrăvit, în scopuri artistice, de Andrea Arnold.

E ok ce am învățat din „BIRD”

E ok ca tinerii să se folosească de camera mobilului ca autoapărare. E ok să fie filmați din mână, cea mai directă invitație către public să fie parte a poveștii, pe care să o vadă prin ochii personajelor.

E ok ca tineretul de azi din Marea Britanie să difere fonetic de cei care se exprimă într-o limbă curată, folosind un limbaj redus, abreviat, aproape fără vocale, un grai trepidant distinct (de sorginte Multicultural London English – MLE, dialect ivit în comunitățile londoneze de origine afro-caraibiene). Ceea ce ne face să ne gândim la București cum va suna româna multiculturală a copiilor care au crescut în Colentina cu colegi de școală chinezi sau dacă viitorii nepalezi de România, descendenți ai celor care ne aduc azi mâncarea în genți galbene, vor introduce în limba română termeni noi, așa cum șaorma occidentală a inclus rodii după valul de migranți sirieni.

E ok ca tinerii britanici să vorbească sacadat ca în muzica fabuloasă care completează vraja cinematografică din „BIRD”. Să turuie ca solistul de hip hop SV, pe un fundal boom bap și trap, camuflându-și vulnerabilitatea printr-o contondență sonoră. Să-și însușească în vocabular acronime, ca „ASBO” (anti-social behaviour order, ordin de restricție), titlul unei piese a colectivului de hip hop sud-londonez Harlem Spartans aka HarlemO.

E ok ca la o beție de drogălăi să se fredoneze piesa „Jolly Fucker” a neo-punk-iștilor de la Sleaford Muds. E ok și o înduioșătoare bălăduță Coldplay. E ok ca broaștele să secrete un elixir halucinogen dacă ascultă muzică sinceră. E ok ca într-un film cu magnificul Barry Keoghan să fie o referință la piesa lui Sophie Ellis-Bextor, „Murder on the Dancefloor”, din controversatul film „Saltburn”. E ok să asculți muzică pentru bătrâni chiar dacă mai ești tânăr.  E ok să dansezi pe „Cotton Eye Joe” cum se dansează în România la NBC (nunți, botezuri, cumetrii) pe „El Meneaito”.

Filmul „BIRD” e mai mult decât ok.

„BIRD” intră în cinematografele de la noi vineri, 17 ianuarie, fiind distribuit de Bad Unicorn.