Spectacolul de teatru al anului 2019 în România, „Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, scris și regizat de Radu Afrim, e un vis nebunesc. O născocire a oniricului ce te va urmări și te va sili să aluneci în capcana căutării unor noime absconse. Iar dacă ești un pedant consumator de teatru, montarea lui Radu Afrim te va pune să-l cauți pe însuși Anton Pavlovici. Deși, vezi bine, creatorul spectacolului te-a avertizat încă din titlu că l-a parcurs pe Cehov cu toată libertatea pe care și-o îngăduie unul dintre cei mai frumoși ciudați ai scenei românești contemporane.
Să zicem, punem cazul, că nu-ți place – din motive pe care refuz să le înțeleg, dar le respect existența – cum scrie Radu.
Atunci poate îți place cel mai important autor rus al zilelor noastre, Mihail Șișkin. Ale cărui replici reale dintr-un interviu acordat presei române pot fi identificate în spectacolul de pe scena TNB și care reprezintă cel mai virulent pamflet împotriva Rusiei putiniste pe care l-am auzit pe scena vreunui teatru din România.
Mărturisesc că tiradele m-au uns la suflet.
Dacă aș avea talentul lui Radu, deși nu-l am nici pe departe, mi-aș închipui cum acest crochiu de pe un blog semi-obscur ar ajunge în revista presei de la Teatrul Național, iar de acolo, pe căi întortocheate, într-un conspect realizat de inimoșii angajați ai Ambasadei Rusiei la București. Pe fax, rândulețele ar călători până, hăt, în marea și neobosită inimă a Maicii Rusii, la Moscova, orașul-miraj din opera lui Afrim după o idee de Cehov și, mai departe, ar pluti până la Kremlin, în mapa lui Dmitri Peșkov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Vladimirovici (mă rog, al instituției prezidențiale, însă zău că înțelegeți cam ce voiam să zic). Privirea oțelită a lui Vladimir Vladimirovici s-ar ascuți în timp ce Țarul Putka ar îngusta pleoapele, iar Dmitri Sergheevici ar încerca să deslușească sensul corect, ca în atâtea alte rânduri, din noianul de înțelesuri ale căutăturii: știm unde exact în Elveția stă acest Șișkin? Este ceva din opera lui Anton Pavlovici care dădea de înțeles că se va ajunge la așa ceva? Ăia ne-au suspendat din toate probele sportive și tu-mi vorbești de teatru? Ce cuvânt trebuie să repet din enunțul „ești concediat și deportat până mâine dimineață?”.
Dar „Trei surori” a lui Afrim nu e o piesă politică, ci doar contemporană. Învăluită de imaginarea neimaginabilului, realizată de scenografa și arhitecta Irina Moscu. Înnobilată de modul în care regizorul știe să inerveze nervii optici ai publicului cu nuditate, cu imagini din „Odiseea spațială” a domnului nostru Stanley Kubrick, cu secvențe de mișcare descompusă și recompusă într-o succesiune de performanțe scenice amuțitoare (excepționali, Flavia Giurgiu și Istvan Teglas). Și protejată de firele subțiri, însă deloc firave, ale pasiunii lui Radu Afrim de a crea un univers sonor – mișcător, insinuant, țipător, eclectic, împrumutând cadența mișcării scenice ca un dirijor care domină orchestra – la fiecare spectacol.
„Trei surori” e jazz pur, iar Afrim reorchestrează niște celebre teme din marea dramaturgie rusească, adăugându-le variațiuni contemporane care conduc la o înțelegere superioară a teatrului.
Sau îți doreai o montare tiranică, ținându-se de slova și de spiritul de peste veac a operei lui Cehov, care se căina într-o scrisoare către V. F. Komissarjevskaia, la 13 noiembrie 1900 (știu din ca de obicei excelentul caiet-program de la TNB)? „Trei surori e gata, dar viitorul ei, cel puțin viitorul apropiat, pentru mine unul, e învăluit în negura necunoscutului. Piesa mi-a ieșit anostă, monotonă, stângace. Spun stângace, pentru că, printre altele, are patru eroine și o atmosferă mai întunecată decât întunericul, cum se spune. Piesa e complicată ca un roman, iar atmosfera ei, cel puțin așa se spune, e ucigătoare”.
Și actorii, ah, actorii. N-aș limita pentru nimic pe lume traiectoria stelară a lui Istvan Teglas, însă cred că tărie că e una dintre formele de viață primare în universul afrimian. Îmi doream să-l văd pe Istvan, acest talent ce dă în clocot în învelișul unui mare timid, într-o piesă de inspirație rusească. Să-l admir și în timp ce dansează mi-a fost dulce răsplată. Așijderea, m-am simțit premiat de apariția lui Marius Manole – marele actor se ferește de manierism și izbutește fără efort un rol greu, în spiritul, dar nu și în litera celor interpretate la precedentele colaborări cu regizorul. Flavia Giurgiu, iertată-mi fie ignoranța, îmi pare revelația: interpretări sigure, făr-de-cusur, în registre scenice distincte și solicitante. N-am apucat până la acest spectacol să-l evidențiez în scris pe Emilian Oprea. Lăsați-vă captați de nonșalanța nudității sale, fiindcă acolo e cheia înțelegerii unui actor de Național, cu un potențial pe care nu se ferește să-l afișeze. Despre Ciprian Nicula, numai de bine, ca la toate spectacolele în care am avut ocazia să-l văd. Dacă puștiul ăsta se ține de treabă și nu pleacă urechea la sirenele gloriei timpurii, care-i pândește și pe cei mai puri, va fi un actor important.
E momentul să fac o reverență în fața actriței Raluca Aprodu. Sunt copleșit de jenă pentru că îmi ia ochii faptul că e frumoasă de pică, în loc să-i remarc inteligența fizionomică, florilegiul de expresii, puterea de a intra într-o stare de grație și de a rămâne acolo tot rolul. Fac, iată, cuvenita rectificare; e actriță de pică. Deopotrivă, socot un privilegiu faptul că Ada Galeș, o virtuală campioană a transfigurării artistice, a primit un rol pe placul meu (nu că ar conta, dar orișicât) și pe măsura așteptărilor pe care le au spectatorii care urmăresc ce decide să facă această tânără cu vocația ei. Și-i mulțumesc că mi-a șters din minte apariția din „Neguțătorul din Veneția”, n-am multe de adăugat aici.
Irina Movilă e de apreciat (și) pentru că a acceptat provocarea lui Radu Afrim. Iar Natalia Călin, așa cum a demonstrat și în cel mai mare rol pe care i l-am remarcat eu, cel din „Pădurea spânzuraților”, e acea artistă care-ți ține spectacolul indiferent de rolul în care o distribui. Respect adânc!
„Trei surori” e un spectacol nefiresc de bun pentru actuala stagiune. Știu că sună dur, dar nici lui Radu Afrim nu i-e milă de cei care vin la teatru din snobism sau ca să pară culți.

*O versiune a acestui text a apărut în revista „Zile și nopți”

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

18 − one =