…cine m-o fi pus să folosesc cuvântul tribulații în titlu? Nu e deloc catchy, n-aduce vizualizări și distribuiri, iar dacă nu-l voi repeta papagalicește în căsuța cuvintelor-cheie și în cea a meta-descrieriii, Măria Sa panoul de control al propriului meu blog nu-mi va acorda culoarea verde, izbăvitoare, iar articolul va fi scris degeaba – nu-l va citi nimeni și motorul Google nu se va obosi să-l indexeze. Am sentimentul că sunt elev în clasele primare, iar tiranicul învățător SEO nu-mi va da culoare de trecere dacă nu scriu cum vrea el…

… abia de mai pot comunica prin mesageria instant. Demodat fiind, mă aștept să primesc câte un enunț lipsit de echivoc, în care să mi se comunice neted ce se dorește de la mine. Când colo, mă trezesc cu 10-11 mesaje scurte. La care să răspund mai întâi?! Când mă decid, constat că ezitarea mea de câteva clipite mi-a adus pe micul ecran al telefonului următorul text: „18 mesaje necitite”. Sfârșesc prin a selecta un avatar înfățișând un cățelandru căruia îi pulsează nebunește inima, îl las pe el să comunice în locul meu. Everestul comunicării după milenii de civilizație e un GIF care dă din coadă…

…smartphone-ul meu își dă proba imbecilității de fiecare dată când îl ating din greșeală cu obrazul în timp ce-l țin la ureche și am o convorbire. Se comută singur pe FaceTime sau își deschide difuzorul, că să poată auzi tot vagonul de metrou că mama a făcut chifteluțe, când pot trece să le iau? E momentul în care îmi imaginez că scanez documentul, procurat prin mijloace etice, care demonstrează irefutabil, în fața lumii și a justiției, că telefoanele inteligente sunt făcute în mod deliberat prost, ca să îmbătrânească moral repede și să luăm altele și altele. E forma mea de a mă răzbuna față de obiectele de care am ajuns dependenți: în gând…

…detest prescurtările, absența diacriticelor, uniformizarea comunicării în scris. Sunt ispitit să scriu cândva despre toate minunățiile pomenite de un profesor în „The New York Times”; despre farmecul caligrafiei, despre bogăția olfactivă a epistolarului pe stil vechi, despre florile presate descoperite în plic, despre uriașa cantitate de informație vizuală conținută de o simplă ștampilă – noroc că au desființat-o și pe asta, prea era desuetă  –  de pe un plic pe care-l așteptai. Când voi scrie însă despre toate astea, voi lăsa goale toate căsuțele din panoul de control și nici nu voi distribui textul în rețelele de socializare, ca să nu-l citească nimeni. Va fi o autosuprimare digitală discretă, demnă și, mai ales, neobservată…

…mi se sugerează să-mi sponsorizez postările, pentru că am prea puțini fani (de când 2.200 înseamnă puțin?!) și risc să pierd privilegiul de a informa eterul digital despre electrocasnice, la îndrăgita rubrică Promo… Bun, sunt fani câți sunt, dar măcar nu i-am chemat folosindu-mi cardul ca să ajungă postările la cât mai mulți, n-am pus pisici și videoclipurile Deliei, n-am dat check-in din fața televizorului când se difuzează emisiunile-concurs de largă audiență… Probabil nu înțeleg că aceasta e tendința în comunicare și mă încăpățânez să o consider doar sfârșitul ei așa cum o știam…

… în același timp, pe diverse canale, primesc îndemnul de a-mi completa profilul pe LinkedIn, e toată lumea acolo și sunt nenumărate oportunități pe care nu merită să le ratez doar din comoditate sau dintr-un nonconformism de adolescent răzvrătit degeaba. OK, deci trebuie să mai pierd timpul și cu o aplicație în care CV-urile își trimit poze nostime și filmulețe delicioase, desigur, toate job related. E atâta bovarism în acest mileniu digital – încep să-mi doresc cu toată ființa ceva de care n-am nevoie – încât mă voi ocupa și de contul LinkedIn (poate și de Pinterest, unde am cont și n-am intrat niciodată, și de Instagram, și de Snapchat, deși nu știu dacă îmi permite vârsta…), dar nu anul curent, pentru că mai are un pic și se încheie, și nici în 2017, fiindcă vine prea repede…

… în era digitală, să citești ceva ce te interesează e o aventură în sine. Intitularea articolelor seamănă cu un panou care-ți promite cel mai romantic city-break la intrarea în Cernobîl. În jurul articolului, sunt tot soiuri de pop-up-uri publicitare, aducând cu bufonii cu arc care țâșneau când deschideai odinioară  o cutie. Dacă poți trece și peste articolele-sirene care încearcă să te ademenească pe aceeași pagină de web și citești în sfârșit articolul, vei fi silit să asiști la o execuție publică: sub ochii tăi, autorul articolului e dat la haita anonimă din subsol, care îl mușcă până nu mai rămâne nimic din el. În cea mai democratică și liberă dintre orânduiri, cea digitală, simpla înscriere la cuvânt e aspru pedepsită…

… pe aceste culmi ale civilizației omenești, proliferează anvergura nespecialiștilor specializați în toate. Paradoxul e că acești liberpăreriști devin cu atât mai populari cu cât jignesc mai mult, cu cât își enunță și își exhibă nepriceperea în orice domeniu, cu cât încalcă mai des unul dintre principiile care, în urmă cu patru milenii, suna așa: „dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.” Spre deosebire de timpurile în care funcționa Codul lui Hammurabi, în vremea Codului lui Zuckerberg, toți cei care acuză fără să probeze sunt răsplătiți cu un „like” și cu un „share”

  • Ilustrația acestui articol e o fotografie realizată de Ryan McGuire și a fost folosită pe coperta antologiei virtuale „Aici era cândva un titlu”.

Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twelve − eight =