Montat multimedia la TNB, spectacolul UFO de Bobi Pricop e o fecundă meditație pe seama unui contact revelator cu noi înșine.
Ați văzut vreun UFO, mă rog, vreun OZN? Sau măcar știți pe cineva care susține că a văzut așa ceva?
Mda, așa mi-am imaginat și eu. Dar dacă ar fi să întâlniți pe cineva care să vă spună că a văzut extratereștri, a luat contact cu ei, nu-i așa că l-ați privi un pic suspicios?
Sigur, astea sunt întrebări ușoare. Hai să schimbăm registrul, vreți? Dar dacă ați întâlni pe cineva care a avut puterea de a-și găsi liniștea, pacea, confortul lăuntric, e posibil să fie privit – de dumneavoastră sau de alții, mereu ceilalți fac așa – ca un extraterestru?
Ar fi ciudățel, nu? Cine Dumnezeu poate să fie liniștit și împăcat cu sine în ziua de azi?! Poate extratereștrii! Iar dacă nu ei, măcar ăia de-ai noștri care au intrat în contact cu ei.
Cam despre asta, simplificând dramatic, e piesa rusului Ivan Vîrîpaev, care a avut premiera pe țară în stagiunea de toamna asta a Teatrului Național București.
Maestru, în pofida tinereții sale, al temelor și neliniștilor contemporane, regizorul Bobi Pricop ne spune despre Vîrîpaev că, „fără să propovăduiască un anumit crez, pentru că nu-și propune să fie un învățător spiritual, Vîrîaev deschide tot felul de uși, iar apoi amestecă toate cheile și ne lasă să ne găsim singuri drumul”.
Într-un fel, întâlnirea regizorului român cu textul rusului e ea însăși o experiență de graniță a lumilor. Mi-l imaginez pe Pricop citind UFO cu o emoție pură, ingenuă, precum cea pe care am simțit-o când am văzut, ca adolescent, „Întâlniri de gradul trei”: da, voiam să îi văd pe extratereștri, literatura sci-fi mă pregătise pentru treaba asta, dat tot eram gâtuit: totul părea aievea, aproape, cum mi-am imaginat. Aceasta cred că e cheia în care trebuie lecturat textul nonconformistului și novatorului om de teatru siberian, moscovit prin adopție.
Ce a înțeles regizorul din meditația rusului e o splendidă transpunere scenică, de o modernitate demnă de un teatru al milenarilor. Colaborarea, de excepție, a lui Bobi Pricop cu o redutabilă echipă de sunet, lumină și, aș îndrăzni să spun, spațialitate scenică îi oferă spectatorului o nouă experiență eclatantă, după „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. Scenografia (Paul Popescu & Mizdan), conceptul video (Paul Spike), live video (Tudor Panduru), muzica originală (Alexei Țurcan) și lighting designul (Cristian Șimon) transpun spectatorul într-un univers mirific. Facilitează călătoria privitorului sedus, alături de personajele piesei, într-un Univers mai adânc și mai mare, orbitor și amețitor, cel al sinelui.
Cine nu se freacă la ochi după acest spectacol, ca trezit dintr-un vis captivant de care n-ar vrea să se despartă așa ușor sau măcar ștergându-și discret o lacrimă ivită în colțul ochiului probabil că a greșit sala.

Istvan Teglas, în premiera UFO de la TNB. Foto: Adi Bulboacă

Câteva vorbe și despre actori – aici, îngăduiți-mi să lepăd mânecuțele de cronicar și să plonjez în plin subiectivism: hărăziții Mihai Călin și Istvan Teglas îmi sunt nespus de dragi; pe Medeea Marinescu și pe Raluca Aprodu le urmăresc cu statornică prețuire; Ciprian Nicula e un tânăr despre care se tot vorbește; Ada Galeș e o revelație. Iar despre Caramitru pe scenă cam ce-aș mai putea zice din ce nu s-a zis?
Mergeți să jucați în UFO, căci veți juca și dumneavoastră: Vîrîpaev și Pricop s-au gândit la toate, pe bune. Sigur, dacă veți povesti asta acasă, „frate, am jucat într-o piesă cu Caramitru!”, veți fi priviți ca o farfurie zburătoare. Dar ați fost înăuntru și știți că e atât de mișto încât nu vă mai pasă dacă nu sunteți crezuți.

  • Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

15 + eleven =