Premiera pe țară a spectacolului „Umbre” la TNB e mai presus de o lovitură de teatru, în accepțiunea clasică a expresiei. E o lovitură a stagiunii; a Teatrului Național, care a ales să monteze textul excepțional al Mariliei Samper, dramaturg braziliano-andaluz adoptat de catalani; a ridicol de tânărului Vlad Cristache, fac-totum în alegerea modalităților de punere în scenă și de expresie a acestei piese, în care semnează regia, scenografia, ilustrația muzicală, lighting designul și aș adăuga, cu voia sa, consacrarea.
„Umbre” e o piesă de o densitate emoțională aproape de neîndurat, alternând planurile care te poartă de la dramă și tragedie la serenitate, printr-o construcție uluitoare a tramei, demnă de o maestră a genului polițist, dar și de o rafinată cercetătoare a inefabilului relațiilor umane.
Aș observa că „Umbre”, dincolo de filigranata portretizare a unor tipare comportamentale generate de absențe – sau de spaima, intolerabilă, de absență a celuilalt – e o reușită pe două planuri, de care teatrul românesc modern are nevoie ca de aer: contemporaneitate și verosimilitate.
Reușita unui spectacol, mai presus de estetica sa, de arta actorului și chiar de valoarea literaturii dramatice, ține de întâlnire. Și de mecanica momentului, irepetabil. Așa cum remarcă Peter Brook în „Le Fait Culturel”, teatrul are niște trăsături limpezi: „există aici și acum. Ceea ce se întâmplă în momentul precis al performării, cel în care se întâlnesc universul actorilor cu cel al audienței. O societate în miniatură, un microcosmos reunit în fiecare seară. Rolul teatrului este de a-i oferi acestui microcosmos savoarea arzătoare și efemeră a altei lumi și, astfel, să-i confere înțeles, s-o transforme și s-o integreze”. În siajul acestor comandamente, aici și acum, se află prestația, cu totul de remarcat, a distribuției: a Mamei, o Ana Ciontea într-o postură de protagonistă încununând ani de devoțiune discretă; a Tatălui, un Gheorghe Visu pendulând efervescent între jovialitatea de început și disperarea de mai apoi; a Bătrânicii (Mariana Mihuț) și a Bătrânelului (Victor Rebengiuc), care înnobilează „aici” (scena Naționalului) și își dăruiesc „acum”-ul unui public profund recunoscător acestor venerabili artiști verticali și, pur și simplu, măreți; a Bărbatului, un Mircea Rusu, mă tem, insuficient exploatat de-a lungul anilor pentru inteligența mimicii și a rostirii; a Străinului, jucat de Gavril Pătru, alt actor cu o hărăzită știință a căutăturii expresive; a Fetei, o Alexandra Sălceanu ale cărei lacrimi, ghidușii, dar și voce fredonând un cântecel obsedant o califică să fie aici și de aici; în fine a Băiatului, jucat de un Emilian Mârnea angajat corect într-o partitură destul de vetustă.
Într-o conversație purtată la Teatrul Național din Catalonia și reprodusă în, ca de obicei, excelentul caiet-program, autoarea Marilia Samper mărturisește de ce doar Fata are un nume, Alba: „Pentru că ea este personajul absent. Este singura care merită un nume”. Și adaugă: „Faptul că nu le-am dar un nume personajelor explică puțin din toate astea: că sunt pierdute, că nu știu cine sunt”.
Să fie „Umbre” o piesă despre absență, dar și despre bucuria prezenței, antiteză ce-l aruncă pe spectator, într-un montagne russe afectiv care-ți taie respirația, în stări emoționale atât de diferite? Fără doar și poate. În viziunea lui Vlad Cristache însă, e și altfel: „Umbre e un spectacol despre speranță. Într-o lumea tenebroasă în care te simți în permanență în proximitatea răului, un rău inform care învăluie și domină societatea, credința că poți depăși toate încercările pe care ți le aruncă viața în cale și că poți fi fericit e o naivă utopie. Spectacolul meu e un elogiu adus acestei utopii”.
Am plecat zguduit de la „Umbre”. Dar speranța că niște artiști ar izbuti să ne transporte mai bine de două ceasuri într-o altă lume, izbitor de asemănătoare cu a noastră, dar cu totul altfel, nu e o utopie. A devenit realitate, printr-o transpunere frizând excelența artistică.
Foto: Florin Ghioca
- Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.
