Mici și nevinovate considerații despre „Un editorial pierdut“, o schiță demnă de Caragiale, iscată de condeiul necruțător al domnului Cristoiu, cel care a făcut public următorul anunț: „Am trimis ziarului Adevărul, azi noapte, tableta mea săptămînală, de data asta despre Cum era Pelerinajul la Moaștele Sfintei Parascheva, în 1924. Ziarul Adevărul a reușit performața de a alcătui un Departament de comentarii în care Andrei Pleșu stă umăr la umăr cu o fotomodelistă în căutare de bărbați însurați, iar Nicolae Manolescu împarte aerul internetului cu un popă nebun. În fiecare luni, dimineața, e o veritabilă aventură pentru mine să verific dacă mi-au publicat textul. Azi, oricît m-am străduit, n-am dat de el. Dacă vreun cititor a reușit să-l găsească, îl rog să-mi scrie, ca să știu dacă să mă mai ostenesc în viitor să le trimit tableta“.

Scriu aceste rândulețe cu aceeași bună-dispoziție pe care o aveam când Ion Cristoiu mă alinta, la pe-atunci mai puțin infama Antenă 3, cu apelativul „băiatul care-mi căra geanta“. Printr-o conjunctură complicată și irelevantă acum, ajunsesem redactor-șef  la ziarul pe care-l fondase. Presupun că așa se explică scatoalca pe care mi-a dat-o în direct, spre deliciul vânzătoarelor de la butic, care știau cine e domnul Cristoiu și aflaseră acum cine eram și eu, un scârța-scârța pe hârtie făcut șefuleț la apelul bocancilor scâlciați.

Servieta, sincer, nu i-o cărasem. Fusesem ani de zile gâtuit de emoție când participam la ședințele de sumar, îl admirasem copleșit precum ucenicul pe maestru, dar servil n-am fost (sunt însă numeroase alte exemple de „bulinari“ de ieri și de azi…).

Și-acum, considerațiile. Editorialul nu s-a pierdut. S-a publicat, în ediția tipărită, și, după un un țânțar (citește o omenească scăpare) transformat în ditamai armăsarul, și în cea digitală. Problema, o zice un blogger fudul că e preluat de Adevărul, adică eu însumi, e că domnul Cristoiu s-a supărat pe „Departamentul de comentarii“.

De fapt, e o modernă platformă de bloguri, întâmplător, cea mai mare și mai prestigioasă din universul digital de la noi. Am fost destul de apropiat de facerea platformei și cred că e cel mai muncit și mai valoros proiect digital al presei române din ultimii ani. Că domnul Pleșu se mai învecinează cu fotomodelistele pe care e posibil să le fi supus chiar eu unui chestionar nu e nimic rău – e un atribut al diversității, după o roată pe care n-a inventat-o „Adevărul“. Se învârte cu succes în America, unde se cam dă ora exactă în materie de New Media, la publicații respectabile.

Cel mai probabil, domnul Cristoiu a dorit să facă un pic de vâlvă pentru lansarea paginii sale de Facebook, ocazie cu care a introdus Găgeștiul pe harta domnului Zuckerberg, ceea ce nu-i de colea. Îi dorim succes, deja are, oho!, e apreciat de Victor Ponta și de Roberta Anastase. Însă în această lume digitală în care a pășit timid va avea tot soiul de revelații. Cum i se întâmplă și la un ziar, unde-și face publică „România lui Cristoiu“ , când textele Domniei Sale mai dau pe dinafară, iar amploaiații mărunți sunt nevoiți să pună o ditamai coloana de text și-n pagina alăturată. Nici acolo vecinătatea nu e cea mai fericită totdeauna. Dar așa e în presa mileniului ăsta, în care, vorba lui Andrei Codrescu, Apocalipsa a venit și doar albinele și-au dar seama.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four − two =