„Vanilla Skype”: regie și terapie de Cătălin Ștefănescu

„Păi… să mai muncească și spectatoru’, zic!”, mi-a spus, hâtru, Cătălin Ștefănescu după ce îi reproșasem, în glumă, densitatea prea mare a ideilor din spectacolul său.

Debutul regizoral al lui Cătălin Ștefănescu („Vanilla Skype”, Teatrul Act) e un caleidoscop de idei care te bulversează, făcându-te să îți dorești revederea piesei, pentru a nu rata ce merită savurat: narațiunile pe care regizorul le întoarce pe toate fețele ca pe un cub Rubik, monologurile scrise cu dedicație pentru actori, dialogurile savuroase ale „Doreilor” – psihanalize futile ale vieții la o tablă și o bere la botul calului –, culisele unor ședințe de psihoterapie, prestația lui Marcel Iureș față cu tinerimea.

„Vanilla Skype” durează de două ori mai mult decât o ședință  normală de psihoterapie, prețul unui bilet fiind jumătate din cât ai achita dacă te-ai duce la un pihoterapeut. Al doilea avantaj e că pleci vindecat, ba și delectat, după o singură sesiune. Act contemporan cu povești ce se întrepătrund, rezultând un teatru în teatru abil gestionat de un dramaturg care îi obligă pe actori să intre nu doar în pielea personajului ci și a sinelui, „Vanilla Skype” e o meditație fecundă despre alienare și regăsire, despre derivă și intelect.

Pe repede înainte, bețișoarele de vanilie pe care le-am colecționat la acest spectacol:

• sunt actori pe care cantonarea într-un registru actoricesc stereotip, într-un rol pe care-l tot rejoacă, îi plafonează. Slavă cerului, pe Marcel Iureș, revenit în postura de psihoterapeut (după serialul HBO), nu-l paște acest pericol. E pur și simplu de acolo, cu calmul, ironia bine estompată și inteligența rostirii care îi definesc comunicarea verbală. Textul lui Cătălin îi oferă prietenului său Marcel posibilitatea de a gândi personajul și ca pe un detectiv particular (laitmotiv în „Vanilla Skype”), care rezolvă cazurile fără să se culce cu clientele – citește pacientele.
• apariția în premieră a unui personaj feminin în scrierile lui Cătălin Ștefănescu ajunse pe scenă: Medeea Marinescu construiește delicat și discret complexitatea unui personaj vag vindecat, vag îndrăgostit de tămăduitor.
• Marius Manole As Himself e minunat, mai ales când se ia în derâdere, admițând că n-are cum să joace doar în piese bune. După spectacol, m-am amuzat să-i povestesc lui Cătălin – era la Sibiu cu Sandu Dabija, așa că a fost una din rarele ocazii în care n-a asistat la piesă – de hazardul care a făcut ca unei spectatoare să îi sune telefonul chiar în timpul tiradei lui Marius pe această temă!
• Monologul lui Vlad Zamfirescu despre teoria conspirației și despre rolul primordial și definitiv al românilor în istoria lumii e colosal. E atâta Pavel Coruț acolo, atâta Ghiță Funar crezând că Einstein i-a trimis pe evrei înapoi în timp să-l omoare pe Eminescu și să-i șutească teoria relativității, atâta prostie să răspândești inepția că Tesla ne-a fost conațional încât ar merita difuzat seara la televizor, în loc de știri.
• Terapia pe Internet e o tâmpenie în care nu cred nici terapeutul, nici pacientul zdravăn la cap. In extenso (asta e doar o interpretare personală), comunicarea pe Internet e falsă, o imitație, o convenție. Chiar o tâmpenie.

Regia și terapia lui Cătălin Ștefănescu te fac să meditezi la răspunsurile pe care le dai realității. Uneori, îi răspunzi pierzându-ți cumpătul. Te lași pradă furiei, insistenței nevestei de a te vindeca, începi să crezi în dreptatea făcută cu pumnul, că sora ta poate să se calmeze așa cum ai învățat tu la terapie. Alteori, precum Edgar Allen Poe, înnebunești, alternând clipele de rătăcire cu oribile și lungi perioade de normalitate. Problema, când revii cu picioarele pe pământ după ce ai fost cu capul în norii unui cer de vanilie, e că nu știi niciodată cum e mai bine.

Când am plecat de la teatru, îmi răsunau în urechi râsul sardonic pe care-l slobozea Cătălin Ștefănescu la auzul unei poante, pe parcursul celei mai recente întâlniri la un un interviu și un pahar de vin – nu se exclud defel!- și simpaticul său tic verbal: rock’n’rolla! După ce am văzut a doua piesă scrisă (prima fiind „Păi despre ce vorbim noi aici, domnule?”) de acest tip fain și așezat, cred că „Vanilla Skype” merită cea mai elocventă cronică posibilă: rock’n’rolla!

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.