De săptămâna trecută, totul are legătură cu Colectiv. Chiar și un film românesc a cărei primă proiecție la noi s-a încheiat cu mai puțin de două ore înaintea tragediei. Ceea ce trebuia să fie un interviu despre „BOX”, al doilea film al regizorului Florin Șerban (primul fiind „Eu când vreau să fluier, fluier”) nu avea cum să ocolească, în aceste circumstanțe, tragedia de la Colectiv. Om al cetății și spirit liber, Florin Șerban susține că „cei care au permis concertul acela sunt la fel de vinovați ca și cei care au făcut ca el să nu fie posibil în altă parte”.

Am ezitat îndelung înainte de a decide să public interviul, gândindu-mă dacă în acest moment, în care atâtea vieți sunt în cumpănă, e oportun să ne mai pese și de altceva. Dar cum vreau să trăiesc într-o lume în care nu doar viețile trebuie salvate, ci și filmele care ne pot schimba viețile în bine, vi-l încredințez. Cu mențiunea că producătorii şi distribuitorul filmului au hotărât să doneze integral venitul net ce le revine din vânzarea de bilete pentru filmul „BOX” înspre ajutorarea victimelor care au supravieţuit incendiului din Colectiv.

Iar dacă tot am amânat publicarea interviului, am decis să-l includ într-un mini-serialdespre „BOX”, sub genericul „Viața bate filmul”și compus din trei episoade,: azi vă propun un interviu cu regizorul Florin Șerban, mâine voi publica un dialog cu excelenta actriță din rolul principal, Hilda Peter, pentru a încheia poimâine cu un chestionar despre Florin Șerban – omul.

Florin, al doilea tău film, „BOX”, a avut premiera cu câteva ore înaintea tragediei de la Colectiv. Cum s-a repercutat acest lucru asupra proiecțiilor?

Da, eram la un pahar de vin cu echipa după ce s-a încheiat proiecția și mi-a spus o colegă. Nu am vrut să cred și nu am crezut până când am văzut mărturiile. În fața dramei oamenilor de acolo și a familiilor lor nimic altceva nu mai are greutate. Pentru nimeni. Tot ce trebuia să se întâmple în weekend-ul trecut ca promovare și comunicare a fost sistat. Unele cinematografe au fost închise, iar în cele care au funcționat foarte puțini oameni au venit. Știam și nu am avut așteptări de public.

N-ai mai postat nimic pe Facebook de vineri încoace. Pot să te întreb cum ai perceput cele întâmplate în clubul Colectiv?

Da, până miercuri (n.a. – azi) ne-am limitat la a comunica doar programul cinematografelor unde rulează „BOX”, astfel încât cei care vor totuși să vadă filmul, să știe unde să meargă.

E înfiorător. O tragedie de felul ăsta ne dă cumva dimensiunea proprie și ne arată că, deși scriptic suntem Uniunea Europeană, noi de fapt suntem în Evul Mediu balcanic.

Acum toată lumea caută vinovații, toți vrem să vedem capete căzute și răzbunare pentru sângele și suferința acelor copii și tineri. Orice cap ridicat în țeapă, de preferat cu spectacol mediatic alături, e bun: primar, ISU, poliție, patroni de club, orice. Firește că sunt vinovați acolo și trebuie să plătească unul câte unul, dar vinovații adevărați nu se văd. Au stat în spatele birourilor sculptate în ultimii 25 de ani și ne-au zâmbit larg, ne-au învățat democrație, ne-au arătat cum poți să furi și să ceri voturi pentru asta, sau cum poți să ucizi și să spui că ai făcut-o în numele salvării democrației.

Oamenii ăștia au condamnat tot ce e „altfel”, tot ce e „împotriva”, tot ce e „formulă alternativă” la subsol. La propriu și la figurat. Și uite așa vezi spectacole de teatru independent în case care stau să cadă pe tine și concerte rock în subsoluri infecte sau săli improprii. Orice spectacol de muzică, dans, teatru sau film care nu umple Sala Polivalentă de Crăciun e condamnat la subsol și supraviețuiește doar din pasiunea celor care îl nasc și din interesul unui public entuziast. Cei care au permis concertul acela sunt la fel de vinovați ca și cei care au făcut ca el să nu fie posibil în altă parte.

Ai face un film despre această tragedie?

Nu știu. Lucrurile sunt prea proaspete acum ca să pot gândi lucid.

Ne-ntoarcem la „BOX”. Sunt, în distribuție, începând cu Rafael Florea, destule produse ale Școlii de Actorie. Preferi să lucrezi cu actori pe care îi crești chiar tu?

Pe lângă Rafael Florea, în alte câteva roluri cheie din „BOX” sunt oameni care au fost școliți doar aici, la Școala de Actorie. Apoi, în „BOX” sunt oameni care nu au fost școliți doar aici, ci și în altă parte (diverse facultăți de actorie din București sau din țară), așa cum sunt și actori chemați la casting și apoi aleși, alături de care am trecut printr-un proces mai degrabă clasic.

Școala de Actorie e întâi și întâi un loc în care eu predau actorie de film într-un anumit fel și într-o anume manieră. Printre cei alături de care am lucrat aici se află actori, unii cu roluri principale în filme cunoscute, în aceeași măsura cu oameni care nu au mai jucat în teatru sau film. Unii din aceștia din urmă au fost găsiți de noi ți invitați (așa cum e cazul lui Rafael), alții ne-au contactat, au venit la interviu și au fost admiși. Școala de Actorie e o formă de educație în actoria de film, nu o pepinieră de talente. Câteodată găsesc talente aici, dar nu asta e menirea principală a Școlii de Actorie.

Nu am o preferință pentru actorii pe care îi educ eu. Cred că pentru anumite roluri e nevoie de o anume prezență și un anume fel de interpretare pe care nu le-am găsit la actorii pe care i-am văzut pentru un anumit rol și atunci m-am îndreptat către oameni care nu mai făcuseră asta până atunci. A fost cazul lui George Piștereanu în „Eu când vreau să fluier, fluier” și al lui Rafael Florea în „BOX”. Însă, rolul mamei din „Eu când vreau să fluier, fluier” nu putea fi jucat decât de o actriță și m-am oprit la Clara Vodă. La fel, rolul Cristina din „BOX” și m-am oprit la Hilda Peter.

Când te-ai decis că vei lucra cu Hilda Peter? A contat în economia rolului și experiența scenică a actriței?

Hilda a apărut în distribuție după ce Rafael a trecut prin teste și a fost confirmat pe rol, deci relativ târziu în proces. Au fost trei actrițe care au rămas dupa aproximativ două luni de casting. În momentul în care Hilda a fost confirmată, personajul Cristina nu era actriță. A devenit actriță după ce a fost aleasă Hilda, iar întreaga partitură a fost modificată astfel încât să i se potrivească Hildei. La fel a fost și la Rafael. Inițial rolul era pentru cineva de 30 de ani. Apoi, pe măsură ce lucram cu Rafael la Școala de Actorie și am văzut ce bun e, am schimbat. Dupa ce Rafael a fost confirmat pe rol, am schimbat întreg scenariul pentru el.

Ca în cazul filmului „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Box” a fost premiat în străinătate (premiul criticii la Karlovy Vary). Cum contribuie recunoașterea internațională la modul în care sunt percepute aici filmele tale?

Premiile internaționale la un film sunt de fapt instrumente de promovare pe piața locală. Unul din puținele instrumente care ne sunt la îndemână. Cu cat festivalul e mai aproape de premieră, cu atât e mai bine. Festivalul de la Berlin e cumva cel mai bun în direcția asta, mult mai bun decât Cannes. Dacă ai fost premiat la Berlin și intri în cinema imediat e o rețetă sigură pentru succes de public. A funcționat la „Eu când vreau să fluier, fluier”, la „Poziția copilului”, la „Aferim!”. Acum e mai greu, căci Karlovy Vary și premiul de acolo s-au întâmplat în urmă cu patru luni. Premiul e cumva un certificat de siguranță pentru public, o asigurare, dacă vrei. Oamenii care iubesc cinematograful și merg la film vor să se asigure că nu își pierd două ore din viață la un film prost. Iar un premiu la un festival prestigios oferă o astfel de asigurare. Câteodată, alăturate cu istoria cineastului respectiv, oferă aproape o garanție. Și tuturor, când vine vorba de timpul nostru,  ne plac garanțiile.

Personal, ce aștepți de la publicul de la noi?

Aștept ca publicul să fie curios și curajos. Să mergi la un film american cu staruri de Hollywood nu e un act de curaj intelectual sau emoțional. Din primele 10 minute de film poți să spui cu eroare neglijabilă cum se va termina filmul. Nu știi care sunt aventurile prin care o să treacă James Bond, pe câte frumoase le va iubi și de câte ori, dar traiectoria și finalul… Să fim serioși… va salva lumea sau măcar un continent. Să mergi la un film american e, dacă vrei, aceelași nivel de aventură ca mersul la McDonald’s sau KFC pentru o aventură culinară. Mâncarea de acolo are același gust și astăzi, ca și ieri, ca și anul trecut, ca și anul viitor. Nu știu dacă e bună sau rea, e doar la fel. Și e la fel aici, la fel în Budapesta sau Paris. Nu te așteaptă nicio surpriză, plăcută sau neplăcută. E safe. Când însă mergi la un restaurant nou, proaspăt deschis, pentru care sunt doar cateva review-uri pe net , care a luat un premiu, dar la care prietenii tăi nu au mers… întreaga experiență se transformă într-o aventură. Experiența poate fi intensă sau mai puțin, poți să ajungi să îți schimbi preferințele și felul de a mânca, poți să ajungi acasă cu o toxi-infecție alimentară, dar sigur nu va fi banală. Sigur nu o să ai o revelație olfactivă și gustativă la McDonald’s… La restaurantul cel nou deschis… tot ce se poate. Ești gata să încerci? Asta aștept eu de la publicul nostru. Să afle, să caute, să încerce.

Spuneai undeva că în proiectele viitoare te vei îndrepta spre alte zone decât cele abordate în „Eu când vreau să fluier…” și-n „Box”. Ai vreun proiect conturat despre care vrei să ne vorbești, bunăoară, „America”? 

America” e începutul unei trilogii despre sufletul balcanic. „America” e despre vis și speranță. E povestea unui tânăr profesor de liceu dintr-un oraș de provincie care se pierde în aventuri erotice și visează să ajungă în America.

Intenționezi să treci și-n fața camerei?

Dumnezeule, nu!!!

La premieră, ai spus că, practic, se încheie o călătorie, iar filmul nu-ți mai aparține. Adică dacă-mi aparține mie, ca privitor, sunt îndreptățit să consider anumite pasaje drept referențiale (modul legănat în care merge Cristina evocă „Malena”, după cum un pasaj prin care trece mi s-a părut altă trimitere la Monica Bellucci, în „Ireversibil”)?

Tocmai la asta mă refer. E în lume acum filmul ăsta, se „lumește”. E subiect de reflexive sau meditație sau motiv de joc. Sau absolut ce vrei TU ca spectator.

De ce Sibiu?

Seamănă cu Cristina orașul ăsta. Un personaj care se lasă iubit ușor, care iubește ușor, dar care nu se dăruiește cu adevărat niciodată.

Se regăsește ceva din experiența ta americană de la Columbia University în acest film românesc?

Foarte mult. De la poveste până la modul de filmare și modul de lucru cu actorii. Am lucrat la „BOX” pe niște modele narative arhicunoscute și comune, spuse în filme de foarte multe ori. Primul este boxerul talentat care intră pe mâna unui manager șmecher. Al doilea este cel al unei relații între un băiat tânăr și o femeie matură. Ambele sunt teme prin excelență de Hollywood, dar aici sunt tratate altfel. Ei bine, plecând de la aceste modele narative, pe mine m-a interesat să le depășesc și să merg mai departe, să văd care sunt motivele care îl animă pe tânărul boxer în a lua o decizie sau alta și care sunt motivele care îi fac pe oamenii ăștia doi să aibă o nevoie disperată unul de altul. Motivele umane, sufletești, personale. Care e golul pe care ea îl umple în viața lui, care e golul pe care el l-ar umple în viața ei.

Care e cea mai mare satisfacție pe care ți-a adus-o faptul că ai făcut „BOX”?

Simt că filmul ăsta m-a maturizat.

Ca absolvent de filozofie, cum s-a produs declicul care te-a făcut să te îndrepți spre film?

Nu a fost un declic. Filozofia a fost mai degrabă o stație pe drum. O oprire necesară. Inițial am făcut filozofia din infatuare, voiam să arăt cât sunt de inteligent. Acum nu mai am nevoie de asta, iar filozofia a rămas în urmă. Prefer să nasc lucruri decât sa completez note de subsol sau să meditez sterp pe marginea gândului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × four =