În episodul doi al mini-serialului dedicat noului film românesc „BOX” de Florin Șerban, ne întâlnim cu una dintre cele mai interesante actrițe ale generației sale: românca de origine maghiară Hilda Peter. După „Katalin Varga”, Hilda revine, în filmul lui Șerban, cu un rol principal complex, construit pe baza unei experiențe cineamtografice și scenice cu totul remarcabile.

Fotografii: hildapeter.com
Fotografii: hildapeter.com

Bună, Hilda! Întâi de toate, cum ai ajuns să lucrezi la „Box”, filmul lui Florin Șerban?

Bună! Eram la Berlinale când m-a sunat domnul Emil Slotea, director de casting, și m-a întrebat dacă pot să merg la casting pentru filmul „BOX” al lui Florin Șerban. Mi-a plăcut mult filmul său „Eu când vreau să fluier, fluier” și am dorit să mă întâlnesc cu el. A fost o întâlnire deosebită, nu o să uit niciodată. A doua zi m-am întâlnit și cu Rafael Florea, protagonistul filmului. M-a impresionat întâlnirea cu amândoi, m-a inspirat. După două săptămâni m-am dus la casting încă o dată, apoi m-am dus înapoi la Londra pentru o filmare, iar peste câteva săptămâni mi-a scris Florin cum a decis.

De ce crezi că ai fost aleasă pentru acest rol?

Nu pot să răspund la aceasta întrebare, știu doar ce am simțit când l-am întâlnit pe  Florin Șerban. Deși nu-l cunosteam deloc, m-a afectat fiecare cuvânt pe care îl spunea și la un moment dat am simțit cum se învârte totul cu mine, era foarte ciudat. Simțeam că e foarte atent la scena cu Rafael să vadă cum funcționam împreună. Mai târziu mi-a spus că se uita să vadă dacă ne luam în serios unul pe celălalt. De fapt m-a fascinat toată atmosfera de acolo: domnul Emil Slotea – un om extrem de cald, cu o inimă mare. Prezența dumnealui m-a ajutat foarte mult. Mi-au plăcut cei care lucrau acolo și mi-a placut Rafael, care mi-a trezit curiozitatea din prima întâlnire.

Ce contează mai mult pentru tine înainte de a începe să lucrezi la un film, scenariul sau rolul în sine?

Pentru mine e important ce simt când ma întâlnesc cu regizorul, dacă mă conectez cu „lumea” lui sau nu. La fel se întâmplă și când citesc un scenariu. Din cauza asta nu ma grăbesc, încerc să caut un loc liniștit unde pot să-l citesc de la început până la capăt fără să mă întrerupă cineva. Contează și rolul, firește, îmi place când mi se creează o dorință de a-l descoperi .

Ai lucrat cu atâția regizori, de la Andrei Șerban și Silviu Purcărete până la Tompa Gabor, încât presupun că îți poți da seama de stilul fiecăruia. Chiar, ce poți spune despre stilul lui Florin Șerban?

Modul de exprimare al lui  Florin Șerban și lumea creată de el mi se par foarte specifice, puternice și fine in același timp. Nu e ceva obișnuit nici subiectul pe care-l alege și nici felul cum e făcut filmul. E greu de pus în cuvinte, e ceva ce mai degrabă simți în stomac și prin piele. Îl simt foarte curajos în ambele filme, care mi se par complet diferite. M-a tulburat mult când mă uitam la filmul „Eu când vreau să fluier, fluier” și am simțit o neliniște care a rămas cu mine o vreme.  Mă bucur că am avut șansa să-l vad lucrând. La filmare avea o sensibilitate incredibilă, în aceeași secundă simțea dacă momentul e adevărat sau nu. M-a surprins de multe ori. Prezența lui e foarte inspiratoare, cum vorbește, ce zice, cum se uită la tine.

11057250_898319950221474_1477384418248133988_o

Ce i-a împrumutat Hilda personajului ei?

Încercam să nu îi împrumut nimic personajului, mai degrabă să scap de niște lucruri din mine, care n-au de-a face cu personajul și să-l las să crească în mine.

Dacă actoria e formă de exprimare a personalității cuiva, ce crezi că spune această ocupație despre tine?

Ocupația aceasta spune: „Nu-mi dau seama de personalitatea ei… Se schimbă tot timpul… tot caută ceva și crede în miracol… nu o cunosc!”

Ce ai tu și n-au alte actrițe din generația ta?

Nu pot să răspund la această întrebare. Sunt preocupată de viața mea și de lucrurile care mp interesează, în ultimii ani foarte puțin timp mi-a rămas să mă uit la alte actrițe la teatru sau pe ecran.

Cum te-ai simțit ca femeie transpusă într-o lume mai cu seamă a bărbaților, cum e boxul?

Scenele mele sunt mai toate cu Rafael când el nu boxa și cu colegii din lumea  teatrului. Nu mi-am dat seama că este o lume mai cu seamă a bărbaților. Însă îmi plăcea și mă inspira faptul că paralel cu lumea teatrului există o altă lume, lumea boxului. Când am avut zi liberă și ei filmau unele scene de box în București, m-am dus să-i văd pentru că eram foarte curioasă și nu mai văzusem box pe viu până atunci.

Cum e să lucrezi, din perspectiva experienței tale cinematografice și scenice, cu un protagonist debutant în această postură, ca în „Box”?

Rafael Florea avea o pregătire puternică învățând în Școala de Actorie a lui Florin Șerban. El fiind boxer înainte și neavând experiență de teatru, a avut o altă prezență și un alt mod de pregatire. M-au provocat prezența și sinceritatea lui în scene, am învățat de la el. Când mă aflu într-o situație nouă de filmare, încerc să descopăr situația aceea și să mă adaptez, nu mă gândesc la experiență, pentru că fiecare situație e atât de diferită, trebuie explorată. N-are importanță ce am făcut până atunci, trebuie să găsesc drumul ca să pot sa fac ceea ce trebuie în momentul respectiv. În fiecare scena totul începe de la zero, lucru care mă și sperie la început.

E o secvență în filmografia ta în care speli rufele într-o curte, iar un puștan se holbează în decolteul tău. Ca în „Katalin Varga”, acțiunea din „Retrace” se petrece în mediul rural, în „Box” revii în mediul urban. Care spațiu crezi că te reprezintă, unde te simți mai în largul tău?

Mă simt în largul meu în ambele medii, dar în perioada când filmam „Katalin Varga” categoric mă simțeam mai aproape de mediul rural, iar acum de mediul urban. Scenariul și locul ajută mult să mă simt în largul meu în domeniul respectiv, ambele vin de fapt de la sine, căci le cunoaștem. Dar mai este aici un fenomen interesant. Cum mă schimb eu, așa se schimbă și rolurile, pe care le atrag sau le primesc.

În motivația juriului care i-a acordat filmului „Box” premiul criticii, FIPRESCI, la prestigiosul festival de la Karlovy Vary, se spune că „fiecare cadru e extarordinar”. Care e cadrul tău favorit din film? Mie îmi place secvența în care te ridici de pe scaun cu un aer absent și te așezi în spatele puștiului.

Chiar dacă am văzut filmul la Karlovy Vary, nu m-am putut distanța destul ca să văd scenele de dinafară și să pot vedea care îmi place cel mai mult. Însă când filmam, fiecare scenă avea atmosfera ei, am multe favorite. Îmi placeau scenele cu Rafael, dar și scenele cu Sorin Leoveanu, soțul Cristinei. Era o diferență între felul  cum lucram cu ei, însă această diferență mă ajuta în căutarea mea de a mă manifesta diferit față de ei.

Am citit deja în presa sportivă o controversă legată de film. Cum crezi că va fi primit de publicul român?

Nu știu, sper că bine.

Ce știai despre box înaintea filmărilor?

Știam doar că e periculos. Nu știu de ce, dar mi se pare un sport foarte masculin și în același timp cere o prezență și concentrare maxime.

Iartă-mi ignoranța, faci sport?

Fac sport, dar nimic în mod regulat. Uneori iarna schiez, dar sunt și începătoare de snowboard, vara înot, îmi plac tenisul de masă, bicicleta și muntele, am învățat puțin arte marțiale.

Ce contează în acest moment în cariera ta?

Contează pentru mine să rămân freelancer și să pot să mă duc la locul unde am proiectul, conteaza să nu fiu legată de un loc. Ma fascinează filmul și aș dori să mai explorez actoria de film. Sunt norocoasă că am avut șansa să învîț felul de a gândi despre film și actorie de la Florin Șerban.

Se schimbă modalitățile tale de expresie artistică în funcție de limba în care vorbești – română, maghiară, engleză?

Cred că nu. În primul rând mă concentrez asupra personajului, după aceea la limbă. Însă când jucam în engleză, de exemplu, în film sau teatru, încercam ca modul cum vorbesc limba în momentul respectiv să facă parte din lumea personajului, să-l ajute. În filmul „BOX” comunicarea nu se bazează pe text, ceea ce mi-a plăcut mult.

Știu că ai făcut facultatea la Târgu Mureș. Cu ce ai rămas de pe urma ei?

Cred ca eram foarte norocoși. Aproape toți profesorii erau mai în vârstă și într-un fel reprezentau o altă generație, era un alt fel de a gândi și de a face teatru. Acesta a fost un punct de pornire pentru câțiva, iar pentru alții a devenit limpede că trebuie să ne manifestăm altfel. Am avut șansa să fim rebeli și să căutăm cum am face noi lucrurile. Eram într-o clasă foarte bună, unde căutam impreuna, eram mai degrabă prieteni decât rivali, eram curioși. Nu-mi dau seama concret cu ce am rămas, dar ăi după atâția ani mi-e foarte vie experiența pe care am avut-o timp de patru ani acolo.

Aveai modele actoricești în studenție? Dar acum?

Din fericire sunt mulți actori în România de care-mi place și pe care îi respect pentru ceea ce fac. În studenție eram inspirată de Maia Morgenstern și de o actriță din Ungaria, Spolarics Andrea, care a jucat câțiva ani la Cluj, dar „model” nu aveam. Însă felul cum joacă maestrul Victor Rebengiuc în teatru sau, de exemplu, în filmul de scurtmetraj „Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” e uimitor. E un model pentru mine, mă încântă.

– Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ