Am plecat încântat după „Viforul”, pus în scenă la Teatrul Național din București de regizorul Alexandru Dabija. Am văzut spectacolul din a treia încercare, ratasem cele două premiere, dar a picat tocmai bine, căci afară încă se mai văd urmele viforului nostru bucureștean, de sfârșit de martie 2018.
La 108 ani de când acest spectacol irumpea sub luminile rampei de la vechiul Național, cel de lângă Palatul Telefoanelor, noul „Vifor” e un „statement”: o declarație de independență a Teatrului Național față de istoria noastră scorțoasă, intangibilă, imposibil de interpretat decât în cheie sforăitoare, bună de recitat numai având ca fundal sonor (dez)acordurile melodiei „Noi suntem români”.
Să nu vă imaginați că „Viforul” după Barbu Ștefănescu Delavrancea (cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și din cartea populară „Fiziologul”) e ireverențios la adresa străvechilor slove ori la adresa celor care le-au așternut. E doar o interpretare modernă, mult mai cinstită, aș adăuga, a unor texte pe care suntem învățați încă de pe băncile școlii să le parcurgem papagalicește și să nu le luăm, ferit-a Sfântu de Ștefan cel Mare, în răspăr. Cheia acestei interpretări stă într-un pasaj din „De ce este România altfel?” de Lucian Boia, citat în ca de obicei excelentul caiet-program al spectacolului: „Poate vom încerca, nu să uităm istoria, dar să fim ceva mai puțin obsedați de ea”.
Când am ieșit de la piesă, urcând scările de la Sala Atelier spre garderobă, am auzit indignarea onestă (și agramată) a unui spectator în vârstă, către doamnele în etate care-l însoțeau: „cea mai mare porcărie care am văzut-o vreodată”. Îngăduiți-mi să vă ofer, în contrapartidă, observația protagonistului Marius Manole, dintr-un foarte bun interviu publicat de „Adevărul”. Mă gândesc că dacă dom’ regizor Sandu Dabija i-a dat rolul principal, dom’ actor Marius Manole s-o fi străduit să și priceapă ceva din piesa asta în care realizează un copleșitor tur de forță artistic. Zice așa Manole: „În finalul spectacolului nostru se povesteşte despre egumenul mânăstirii care s-a îmbătat şi a spart paharul. Care ar fi mesajul acestei ultime replici? Noi, românii, asta facem: suntem ca vaca aceea care dă cu piciorul în găleata cu lapte. Spargem tot. Dar o facem din prostie. Nici măcar nu o facem conştient ca să putem spune: „Da, domnule, suntem nişte oameni răi!“ Nuuuu, noi suntem răi din greşeală. Paharul lui Ştefăniţă Vodă a fost spart de un popă la beţie. Aşa, din greşeală, am scăpat istoria pe jos. Noi facem totul la beţie. Nu avem vocaţie de distrugători autentici.”
Mă dau în vânt după acest „Vifor” care a scăpat istoria pe jos. După troica băiețească din piesă, Ștefăniță Vodă (Marius Manole) – Mogârdici (Marius Rizea, lăsat de regizor să fie almost as himself) – Moghilă (Alexandru Voicu, deja o certitudine), și după un terțet magic și bahic: Cotnari, Berheci și Nicorești. După hârjoneala gay dintre Ștefăniță Vodă și contele Irmsky – da, leșii ne-au prădat monastirile de odoare, da’ uite ce le-au făcut moldovenii noștri: i-au pus să dănțuiască despuiați! Și după praștia cu care se așază regizorul Alexandru Dabija sub geamurile unei istorii în care, iată, un personaj se joacă de-a kendama cu o linguroaie de lemn – suntem aici de mii de ani și noi le-am inventat pe toate!
„Viforul” lui Dabija nu e o bășcălie, drept dovadă, Marius Manole și Ana Ciontea joacă impecabil cartea tragedianului, într-un spectacol-școală privind registrul de expresie actoricească.
E, mai important, un suflu de aer proaspăt care spulberă prejudecățile unui neam învățat să ia de bune niște vechituri și să le trateze ca pe icoane.
Din acest motiv, îi îndemn pe cei tineri să vadă această piesă de rezistență a actualei stagiuni și, sper, a următoarelor: băi, ești prost? „Viforul” e blană! Dar și pe cei în vârstă, fiindcă niciodată nu e prea târziu să dai târcoale unei oglinzi care nu deformează realitatea.

– Mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

seventeen − nine =