„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe la sfârșitul anului 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Vincze Zoltán e un artizan al conviețuirii din mai multe motive, cel principal fiind că e deopotrivă cât se poate de român și cât se poate de maghiar. Un spirit al dreptății îl face să iasă în stradă, din 1989 până în prezent, în speranța că lucrurile se vor schimba în această țară. Zoltán e un om vrednic, căruia îi pasă.
Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Sunt „produsul” unei familii mixte maghiaro-române. Tata, profesor de istorie și istoric, a încercat din răsputeri să mă atragă pe calea profesiei lui, dar am fost prea reticent în a memora datele istorice, drept pentru care am rămas doar la nivelul de iubitor al trecutului. Însă, datorită părții românești/valahe a familiei – prezentă atât prin strămoșii paterni, ramura din secuime, cu nume tipic, Olah, cât și prin partea maternă, familia Fălcușan-Fărcaș – și mulțumită părții maghiare/ungurești cu rădăcini într-o frumoasă zonă a Transilvaniei, Țara Călatei, încerc distingerea hotarelor amiciție-inamiciție dintre cele două neamuri, pe care le port în mine, următorul pas fiind o împingere a acelor limite mai spre extreme. În această căutare mă bazez destul de mult și pe părerea și ajutorul prietenilor din ambele „tabere” – din păcate, la un anumit nivel de înțelegere reciprocă, oamenii coexistă doar ca inamici -, dar mă folosesc în bună parte de propria experiență. Sunt prezent și într-o asociație compusă din oameni de diferite etnii, care încearcă, mai ales în virtual, salvarea și menținerea tradițiilor strămoșești ale tuturor popoarelor prezente în regiunea noastră. În timpul acestor munci am avut ocazia să cunoaștem oameni din diferite colțuri ale României, de diferite etnii, care s-au simțit apropiați ideii noastre din unele puncte de vedere și cu mulți dintre ei menținem o legătură mai mult sau mai puțin strânsă. Ne-am dat seama că Oameni există peste tot, nu doar în apropierea noastră. E un lucru minunat să-i poți cunoaște!
În „viața civilă” am trecut prin mai multe: construcție de mobilă, sculptură de capete de păpuși la atelierul teatrului „Puck” din Cluj, unde mi-am valorificat aptitudinile deprinse la cursurile de sculptură, construcție și chiar pictură câteodată de decoruri, apoi, gestionar la firme cu diferite profile, ca la urmă să mă așez, deocamdată, datorită cunoștințelor muzicale acumulate în zece ani de liceu de profil, la unul dintre cele mai vechi magazine de instrumente muzicale, unde mă folosesc și de cunoașterea lemnului, atunci când fac și unele reparații la instrumente mai puțin pretențioase. Ca să fii lutier adevărat ai nevoie de cunoștințe mai de adâncime și de timp.
Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Acum, că Tata a plecat într-o lume paralelă, am rămas doar cu Mama. Cred, că e lucru normal, să te simți aproape de părinți, cei ce ți-au dat tot ce s-a putut mai bun vreme de o viață întreagă. Dar fiicele mele au, de asemenea, un loc în sufletul meu, nu am cum să le dau afară de acolo. Avem o relație foarte apropiată și cu fratele meu, cu care locuim în aceeași curte de câțiva ani. Ne mai ciondănim câteodată – am o fire greu de suportat – dar primesc întotdeauna iertare de la el și familia lui.
Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Cred că Aurel Tămaș, cântărețul de muzică populară. Poate că nici nu și-a dat seama, dar îți spun pe scurt cum s-a întâmplat. Tocmai ieșeam cu Livia, fosta mea soție, din restaurantul cu specific turcesc al prietenilor noștri, familia Camci, în drum spre centru (piața Unirii), când îl văd apropiindu-se din sens invers pe Maestrul Tămaș, care era împreună cu vreo doi bărbați. Când a ajuns în dreptul meu a întins rapid brațul spre mine și m-a salutat zâmbind cu un „Ce faci?” atât de prietenesc, de parcă ne-am ști de veacuri. Trebuie să adaug că îi cerusem prietenia pe Facebook înainte cu vreun an sau doi, iar el m-a primit fără să ne cunoaștem în realitate, iar până în acea clipă nici n-am comunicat vreodată. Acea reacție directă venită dinspre el m-a întărit în credința că ceea ce fac, facem, este un lucru bun, ochii sunt ațintiți asupra noastră, avem prieteni mulți. Mulțumesc, Maestre!
Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cel mai mare bine? Habar n-am, cui i-am „greșit” astfel. Ha-ha! Poate că față de soțiile mele, când le-am lăsat să divorțeze. Nu știu… astea le cam uit repede.
Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
E un moment istoric, desigur. A fost acea zi de 21 decembrie din anul 1989, când după lucru am ieșit să mă duc acasă, dar aflasem că prin centru se întâmplă ceva. Imediat m-am îndreptat încolo. În drumul meu am întâlnit grupuri de oameni, care veneau din direcția în care mă îndreptam, dar nu i-am întrebat dacă știu ceva despre ceea ce se întâmplă, frica plana deasupra noastră. Transportul public stagna, automobilele aproape că nici ele nu erau prezente pe străzi, așa că mi-a trebuit peste jumătate de oră ca să ajung în graba mare în Centru. Acolo deja se întâmplaseră unele lucruri, Călin Nemeș și prietenii lui fuseseră împușcați de câteva ceasuri, însă oamenii erau adunați într-un grup mare în fața intrării bisericii catolice Sf. Mihail, iar prin preajmă se deplasau în sus și-n jos diferite grupuri mai mici. S-au întâmplat și trageri spre noi, am încercat să-i convingem pe unii militari în termen să treacă de partea noastră – m-am apropiat până la limita de maximum doi metri de zidul soldaților… Dar nu vreau să povestesc întâmplările de atunci, ci altceva. Prima duminică după ziua de 21, când trecuse deja toată „treaba”, am urcat în cartierul Mănăștur, la părinții mei, împreună cu prima mea soție și fiica mea cea mare încă nenăscută, dar la o distanță de doar 4 săptămâni de a vedea lumea liberă pe care speram să o făurim. Acolo am aflat că Tatăl meu, la o distanță de doar câteva ore, a fost prezent exact în locul în care am ajuns și eu mai târziu. Crede-mă, atunci m-a apucat un freamăt în stomac, o frică de ce ar fi putut să se întâmple, dacă l-ar fi nimerit un glonț! O durere surdă, pe care n-am simțit-o niciodată înainte, dar pe care urma să o conștientizez la o distanță de 28 de ani, când l-am pierdut cu adevărat… Uite, asta e povestea pe care aș putea-o spune nepoților, povestea scurtă a unui tată și a fiului său, care au luptat, chiar fără armă, în același loc, fără să se întâlnească.
Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
A fost momentul când marea mea dragoste s-a urcat în tren și împreună cu sora mai mare și părinții au părăsit țara, plecând în Germania sub pretextul „reunirii familiei”. Am crezut că mi se rupe inima… Aveam 15 ani și jumătate, un copil. Dar acea dragoste își mai are tăciunii în inima-mi. Am avut noroc cu Tata, care de trei ani era profesor la același liceu, unde învățam și îi cunoștea și pe părinții prietenei mele, mama ei fiind profesoară de pian, dar îi fusese profesor și surorii prietenei mele. A ieșit și el să-și ia rămas bun de la familie, iar după plecare trenului, când eu rămăsesem blocat de amărăciune pe peron, el a stat cu mine, la mică distanță, ca în caz de nevoie să poată interveni la timp… Apoi m-a dus acasă. Astfel am depășit momentul, dar nu mi-a trecut.
Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Ar fi, probabil, perioada dinaintea Revoluției Furate din 1989. Am avut atunci o presimțire, oare? Altcumva nu i-aș putea spune. La liceul de muzică am învățat multe cântece, de multe feluri. La orele de cor, printre altele am cântat și „Deșteaptă-te române”, pe-atunci doar unul dintre cântecele patriotice. În timp, uitasem majoritatea textului, însă, melodia mi-a rămas în memorie. De multe ori mi se-ntâmplă să-mi placă vreo melodie, indiferent de limba în care e cântată, dar fără să aibă vreun efect asupra mea textul, fără să-l observ chiar. În acea perioadă de aproximativ o lună și jumătate, poate chiar două, în timp ce sculptam piese de mobilier, fredonam și fluieram aproape numai acea melodie, cu cele câteva cuvinte rămase în „magazie”. Nu știam despre nimic, nu ascultam nici Vocea Americii, nici Europa Liberă, atunci nu aveam unde. Și nici apropiindu-ne de ziua aceea nu aflasem despre Timișoara, despre ceea ce se pornise în jurul pe atunci pastorului Tőkés. Însă, când sosi ziua de 21, în timp ce mă deplasam spre centru, pe atunci Piața Libertății, după o vreme m-am surprins cu melodia în gând. Vorba aia: asta înseamnă să fii mafiot!
În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Am fost în relativ multe locuri prin țară, atât la mare, cât și la munte. Am umblat și cu teatrul de păpuși pe la diferite festivaluri, gale, evenimente păpușărești și prin Moldova, și prin Banat, am fost și în București. Cel mai plăcut loc, însă, ar putea fi zona Bratca din județul Bihor: ai apă, ai pădure, ai stânci, pe care să te poți cățăra. Ești în munți. Ești acasă.
Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
A fost acel moment din 1989, când am fost cel mai mândru și mai bucuros dintre români, pentru că am crezut că vom face istorie! Dar și clipa când am aflat rezultatul alegerilor din 2014. Și încă mai are ecouri, nu mă dau bătut. Îmi pare rău dacă voi produce disconfort acelora care vor citi acest text.
Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Clipa în care am aflat rezultatul alegerilor de acum doi ani. Și acel sentiment continuă să existe în mine în paralel cu celălalt.
Te-ai gândit vreodată serios să pleci din România?
Aș fi avut ocazia să plec în SUA. Era mult prea departe, nu m-am dus. Aș fi făcut un compromis de a mă căsători cu săsoaica mea în Ungaria și să nu fi trebuit să mă mut în Germania. Din păcate sau fericire, ea n-a avut planuri de Ungaria. Astfel am rămas în România, mai exact în Cluj, unde m-am născut. Și unde voi găsi drumul spre lumile paralele.
Ce faci de 1 decembrie de obicei?
1 decembrie? Depinde cu cine îmi fac programul. Oameni, prieteni diferiți, ocazii diferite, întâmplări diferite.
Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Era fiica mea cea mică la o vârstă fragedă, de doar câțiva anișori, când ne-am decis, să ieșim împreună cu cumnatul la festivitățile de 1 decembrie, ce se întâmplă de obicei în Piața Avram Iancu. Pe când a sosit vremea focurilor de artificii eram deja parțial înghețați, dar am ridicat-o pe fiică-mea pe umeri, ca să vadă cât mai bine. Era lume foarte multă. Și au început să pornească artificiile. Un zgomot ce s-a făcuuut!!! Nu trebuie să-ți povestesc, precis ai auzit și tu de mai multe ori. Pentru copilă, însă, a fost prima dată. Și nu ne-am dat seama, că de o vreme plângea! Și nu ne-a putut spune, numai după o vreme, că a speriat-o zgomotul acela puternic. A marcat-o, cred, în subconștient, n-a fost pregătită pentru un asemenea concentrat de gălăgie.
- Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro
