„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Vlad Stoicescu e un tânăr neliniștit. E reporter freelance, editor fondator Dela0, coordonator al proiectului jurnalistic independent Să fie lumină. Spirit analitic fecund, junele Stoicescu e unul dintre acei jurnaliști cu care nu m-am tutuit nici pe ringul de dans de la nuntă, ca expresie a prețuirii pe care i-o port pentru conduită, atitudine și responsabilitate civică.

Ce i-ați spune despre dumneavoastră cuiva care nu vă cunoaște?
Depinde de persoana înaintea căreia aș fi chemat să fac auto-portretul. Dacă ar fi vorba de un angajator, de pildă, i-aș spune că știu să fac câteva lucruri – dar că aș prefera să nu-mi încep ziua înainte de ora 10. Și angajatorul s-ar lămuri. Dacă ar fi vorba de un intervievat, i-aș spune că sunt jurnalist și caut cutare lucru. Și intervievatul s-ar lămuri. Dacă ar fi vorba de un troll pe internet, i-aș spune cu indignare mimată: „Nu mă cunoști!”. Și anonimul s-ar lămuri (anonimii se lămuresc repede). Oamenii, cred eu, au nevoie de decupaje și au nevoie să-i încadreze pe ceilalți într-un context sau altul. Ar fi stupid să-i spun cuiva, nesolicitat: „Hei, am venit să discutăm despre programul guvernamental Primul Siloz, dar să știi că fac o ciorbă foarte bună și îmi place să-mi curăț singur mașina la interior!” În general, dacă se așteaptă cineva să te cunoască din două vorbe, mai bine nu-i mai spui nimic. La drept vorbind, despre niciunul dintre noi nu se poate spune nimic important în două vorbe.

Care este persoana cea mai apropiată de dumneavoastră?
E greu de pus degetul pe cineva anume. Pe de altă parte, dacă nu o faci, ajungi în patetisme de genul „îmi sunt aproape și morții din cimitire” (plec de la premisa că fiecare dintre cititorii acestui blog adult are măcar un dispărut). Așa că răspund repede, ca să nu mă ia valul numărătorii: persoana cea mai apropiată de mine, acum și aici, e persoana alături de care îmi beau cafeaua matinală, scriind exact aceste rânduri.

Cine v-a făcut cel mai mare bine? Dar dumneavoastră cui i-ați făcut cel mai mare bine?
Oh, dar sunteți atât de naiv, încă lucrați cu „binele” la vârsta dumneavoastră? Aș putea să vă demonstrez relativ repede că mamele noastre, binefăcătoarele supreme, mai rău ne-au făcut trimițându-ne în lume. Ori aș putea să vă reamintesc cum dumneavoastră m-ați angajat cândva într-o redacție de ziar, făcându-mi aparent un mare bine – și uite unde s-a ajuns acum… Mi-e greu, deci, să separ între bine și binele-urmat-de-mai-puțin-bine, din moment ce binele în sine nu e o stare punctuală, definitivă decât în mintea celor care îl fac (și care se mai și împăunează cu asta).
Cred că mi-au făcut un mare bine toți oamenii care nu m-au trimis în aia a mamei când meritam sau când n-aveau pur și simplu chef de mine. Cred că le-am făcut, de asemenea, un bine tuturor celor pe care i-am suportat o secundă în plus, cât să realizez că e de găsit un bine în mine (pentru ei).

Dacă ar fi să alegeți un episod din viața dumneavoastră de până acum pe care să-l povestiți nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Trecând peste faptul că îmi propuneți să cochetez cu ideea de pensie într-o țară aflată cu sistemul de pensii în colaps, v-aș răspunde că am multicele episoade de povestit nepoților. Și asta nu pentru că viața mea de până acum ar fi vreun carusel de întâmplări fantastice – ci pentru că viețile celor pe care i-am întâlnit până acum sunt de poveste. Jurnalismul are capacitatea de a aduce starea asta de grație: să treci prin multe vieți și să încerci să înțelegi ceva trecând. Am cunoscut oameni care au mers pe front, în războaie mondiale. Am cunoscut supraviețuitori ai lagărelor Holocaustului. Am cunoscut deținuți politic care au văzut de aproape Fenomenul Pitești. Am cunoscut deportați în Siberia. Am cunoscut victime ale Revoluției și ale mineriadelor. Am cunoscut oameni care au trecut, în viață, de la un capăt la celălalt al secolului XX – și nu-i găsești în cărți de istorie, dar îi găsești în articole de presă la a căror documentare am contribuit și, poate, în povești de povestit nepoților.

Un moment în care ați simțit că s-a prăbușit lumea peste dumneavoastră și cum l-ați depășit?
Doar moartea e definitivă în viață – și totuși, de fiecare dată când ne-au părăsit iubitele, am simțit că lumea cade definitiv peste noi ca o cortină. 🙂 Știți probabil versul Nobelizatului ceh Jaroslav Seifert: viața e doar clipă – dar de fiecare când ne-am așteptat iubitele a părut o eternitate. Apoi, ca să continui parafraza, iubitele au venit și am depășit și eternitatea aia insuportabilă. Viața a redevenit doar o clipă – așa le-am depășit pe toate.

Despre ce moment din istoria României i-ați povesti unui străin și de ce?
Despre Republica de la Ploiești, acel stat românesc care a existat vreo 15 ore și care a marcat o pagină nemuritoare de comedie contemporană. Anul era 1870, luna august, și câteva figuri de primă mână ale istoriei noastre – Brătianu, Rosetti, Carada – încercau să-l răstoarne pe monarhul german Carol I. Planul viza o revoltă armată, care să se producă în șapte localități simultan – între ele, și Tecuciul. Până la urmă, de întâmplat s-a întâmplat doar la Ploiești, unde complotiștii au pătruns în cazarma dorobanților, au arestat prefectul și au ocupat postul de telegraf. La telegraf era un anume Guță Antonescu, care în loc să trimită telegrame false la Tecuci și unde mai trebuia, le-a expediat către București. De unde, evident, s-au trimis trupe, pecetluind soarta frumoasei Republici. Regele Carol I s-a deprimat și a vrut să renunțe la tron. Taică-su l-a sfătuit să-i mai rabde pe români. 41 de complotiști au fost judecați, achitați și s-au transformat peste ani în cei mai mari monarhiști. „La 8 August 1870, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda!”, scria mai târziu unul dintre complotiști. Toată istoria noastră poate fi strânsă în concluzia asta: am încercat noi ceva, dar bine că n-am reușit!

În ce loc din România v-ați petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La Fundățica, în județul Brașov, mai sus de Moeciu. Sau la Cloașterf, în județul Mureș, aproape de Sighișoara. Ori la Cetate, în Dolj. Sau pe Valea Izei, în Maramureș. Sunt multe locuri de văzut și de vizitat în România – mai prost stăm cu drumurile și serviciile.

Ultima dată când v-ați simțit bine că sunteți român.
Mă simt bine în limba în care scriu. Ultima dată este, așadar, chiar această dată.

Ultima dată când v-ați simțit stânjenit că sunteți român.

Nu mă stânjenește defel românitatea celorlalți. Nu privesc și nu gândesc lumea în categorii, fac mereu efortul de a mă uita la oamenii în carne și oase pe care îi am înainte, nu la presupusele lor caracteristici de grup. Dacă, însă, cineva n-are altă treabă decât să mă înghesuie într-o prejudecată, e strict opțiunea sa – n-o pot corija, și nici nu am de ce să mă stânjenesc pe fondul prostiei altuia.

De ce trăiți în România? V-ați gândit vreodată serios să plecați?
Pentru că m-am născut aici și sunt pe veci stăpân :)). Sunt relativ condiționat din punct de vedere geografic, dar sunt condiționat și profesional: scriu totuși în limba română mai bine decât aș face-o în oricare altă limbă. Și, evident, pentru că nu sunt diferit de orice alt om care caută un sens în existența sa, trăiesc în România imaginându-mi și că pot schimba ceva, orice, măcar spațiul de un metru din jurul meu. M-am gândit de multe ori să plec, suficient de neserios cât să nu o fac. Dar, la drept vorbind, îmi spun că-i o mai mare probă de curaj să rămân.

Ce faceți de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l puteți uita.
Depinde. De pildă, odată m-ați trimis chiar dumneavoastră într-o deplasare de 1 decembrie la Sibiu, colaboram amândoi la o revistă pentru bărbați și apăruse această splendidă mocăciune ocazionată de lansarea unui centru SPA. De acel 1 decembrie am făcut saună. Altădată, pe când aveam carte de muncă, făceam pe reporterul în slujba vreunei publicații deținute de un mogul media. De cele mai multe ori, însă, nu fac nimic deosebit de 1 decembrie. Nu merg la paradă. Nu mă emoționează tehnica militară. Nu simt vibrația patriotardă. Nu mânănc fasole cu cârnați. România e, pentru mine, o chestiune de fiecare zi – uneori mai digerabilă, alteori complet indigestă. Văd ziua noastră națională ca fiind acea zi în care niciun cetățean nu va fi aruncat, de lene, gunoiul pe fereastră.

Și uite un 1 decembrie pe care nu-l pot uita: 1 decembrie 2010. Eram în apartamentul din Colentina al unui cetățean în etate, citind împreună de pe o pânză pe care erau așezate șapte ideograme. Scrisul era în coreeană, iar cetățeanul – un fost ambasador al României la Phenian, care îi cunoscuse pe Kim Ir-Sen și Kim Jong-Il. Documentam un reportaj, era atunci o perioadă mai fierbinte în Peninsula coreeană, și îl găsisem pe acest domn cu tolba plină de istorii. Era o zi ploioasă, întunecată, iar eu stăteam cu domnul Isidor în apartamentul său din Colentina, la nici 500 de metri distanță de Piața Obor, unde primarul Neculai Onțanu dădea fasole cu cârnați din butoaie de plastic.

Foto: Rainer Mirau/ GEN

 – Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 − eight =