Folosești rețeaua utilizată azi, la un deceniu de când se năștea într-un dormitor dintr-un campus american, de unul din șase pământeni? Super, ești în pas cu vremurile. Comunici în mod gratuit cu prieteni din altă țară? Și mai bine! Răsfoiești însă Cartea Fețelor ca pe ziarul de dimineață, cum constată Will Oremus de la Slate, în timp ce Twitter-ul a înlocuit CNN-ul care ne dădea, prompt și de oriunde, știrea momentului? Asta e de discutat.
Am destule cunoștințe care n-au mai cumpărat nicio publicație în noul mileniu, le lasă rece harababura de pe site-urile deja tradiționale de știri, iar la cafeaua de dimineață răsfoiesc Facebook-ul. E un ziar mult mai prietenos, fiindcă e scris doar de prieteni și de prietenii prietenilor, nu? Și se scrie la nesfârșit, informațiile nu sunt înhumate în niște chenare din care nu mai pot ieși pentru actualizare, ca în cazul vechiului tipar. În locul unor ziariști pe care nu-i cunoști, poate nici nu ți-ai dori deoarece îi suspectezi aprioric de partizanat sau conflicte de interese, azi, știrile ți le dau cunoscuții. Ai agenda zilei completă, cu rubrici tradiționale, numai că nu mai sunt ordonate obositor și previzibil. În plus, nu primești doar știrea frustă, ci agregată și comentată. A fost preluată de undeva – dacă e vorba de meteo, știrea a apărut când prietenul tău insomniac a observat că ninge. Dar nu-ți va spune doar că ninge, ci-ți va oferi un pachet multimedia, cuprinzând mirarea că iarna au loc astfel de fenomene meteorologice, un filmuleț cu parcarea unde nicio lopată de vecin nu i-a întinat imaculatul, precum și câteva instantanee de pe o plajă exotică din august (firește, la vară vei primi poze cu peisaje hibernale, de la cei care nu vor să se încoloneze în armata care-și pune vacanța cu valuri pe Instagram).
Pe Facebook, calendarul zilei e văzut de mai mulți oameni decât visau jurnaliștii prăfuiți că puteau fi citiți, ascultați, văzuți (culeg niște date dintr-un studiu citat de „New York Times“: se dau șase miliarde de like-uri pe zi, sunt distribuite 400 de miliarde de poze, se trimit 7,8 mii de miliarde de mesaje). Astfel, nu afli doar că e luni, ci poți vedea și o mâță îngrozită că începe săptămâna. Sărbătoriții zilei din presa tradițională, niște morți celebri de care probabil n-auziseși, se transformă pe Facebook în prietenii tăi, cărora le poți ura, după miezul nopții, „La Mulți Ani frumoși!“ ori orice altă formulă în vogă.
Bref, ziarul tău de dimineață e viu, are de toate, îți place și poate afla toată lumea că-ți place (sincer, pe ce v-ați risipi un like: pe un articol sec, tradițional, despre medalia de argint luată de norvegianul Staale Sandbech în competiția masculină de snowboard Slope Style la JO de la Soci sau pe o poză pe care mi-am făcut-o la Innsbruck cu sportivul, doar noi doi, la masă, vorbind ca băieții?). În orice caz, noul tău ziar nu e ursuz – așa a caracterizat, acum șase ani, cotidianul de referință la care lucra un șofer care răsfoia doar tabloidele.
Dar lumea nouă nu se clădește doar încercând s-o uiți pe cea veche, zicea Henry Miller. Trebuie să te adaptezi, cum sunt tentați să o facă acei lucrători din media care nu se mulțumesc să contemple terenul pierdut și faptul că noul suport de media e un spațiu virtual în care toată lumea vrea să împărtășească știrea că e acasă și se uită la un film piratat.
În principiu, cam știm cum să facem ca să nu ne trimitem chiar toți cititorii pe Facebook. Să le dăm repede chintesența informației pe Twitter, 140 de semne, aproape cât un SMS înainte de apariția smartphone-urile (iată, trăim vremuri în care s-a învechit până și SMS-ul, incapabil să se lupte cu Messengerul de pe iPhone unde le poți scrie și celor care nu-ți sunt prieteni!). Să verificăm, să cităm, să captivăm, să uimim, să scriem exact cât se cuvine – conform așa-numitei curbe Quartz, un articol scurt are musai 500 de cuvinte (cam 2.700 de semne cu spații) dacă e scurt, cam 800 dacă e lung (circa 4.300 de semne, ce revelație, atât aveau editorialele mele tipărite!). Tot ce e sub, între sau peste aceste paturi procustiene pică la proba Netului.
A, mai trebuie să nu ratăm știrea anului. Veți îngădui, poate, următoarea speculație. Dacă „selfie“ a fost cuvântul anului trecut, știrea lui 2013 a fost un „selfie“ cu președintele american și premierul britanic, zâmbind fericiți la o ceremonie funerară, în timp ce primul-ministru danez, o femeie, face o poză cu tustrei pentru nemurire (delicioasă încălcare de protocol, îl mai și atinge cu mâna pe obraz pe britanic, ca să intre în cadru).
În cazul în care însă așa ceva poate fi considerat o știre, permiteți-ne să ne regrupăm și să mai lucrăm un pic la proiectul de recucerire a publicului cititor. Până atunci, vom face fețe-fețe pe Facebook. Like dacă vă place, share dacă mai vreți.
