Pink Floyd am fost eu. Cel din adolescență. Eu, oximoronul, revoltatul, nonconformistul, de neînțelesul, contradictoriul. Mi-am luat acest nume de meloman, fiindcă Pink Floyd au compus operă (rock, e drept). Am făcut-o la multă vreme după ce Syd Barrett, cel care se scuza în interviuri că nu poate fi coerent, a juxtapus prenumele unor bluesmani americani, Pinkney Anderson și Floyd Council. Și am ascultat cât am putut de mult această muzică psihedelică. Până când m-am considerat Pink Floyd. Chiar dacă n-aveam harul lor. Nici măcar halucinațiile lor. Și nu m-am drogat în timpul lungilor audiții. Afară de cazul în care se pun drept stupefiante țigările medicinale luate din farmaciile non-stop. Erau singurele deschise când rămâneai noaptea fără tutun înainte de 1989, și atunci sugeai ca un nebun, până îți frigeai degetele, ca dintr-un joint, din acele țigări menite să te lași de fumat.

Așa cum zic, probabil, toți cei care își amintesc în aceste zile, premergătoare spectacolului grandiose care îl aduce în România pe Roger Waters, de modul în care le-a influențat legendara trupă britanică viața, muzica lor m-a schimbat fundamental.  Nu știu cum aș fi fost fără să ascult Pink Floyd la magnetofonul Kashtan (mai era și CTEPEO, dacă vă mai amintiți cum se scrie stereo pe rusește!). Știu însă că revolta lor a fost și revolta mea într-un București cenușiu, hâd, totalitar, în care defilau ciocanele ca în filmul „The Wall“, văzut și acela pe șest, pe un videocasetofon de contrabandă.

Pe vremea aceea, în care Pink Floyd erau cvasiinexistenți oficial în România și omniprezenți pe piața neagră, circulau tot soiul de legende urbane din spațiul sovietic despre trupă. Cică o casă de discuri rusească pregătise deja albumul „The Wall“, doar că a durat cam mult, și până să obțină toate aprobările, au scos băieții „Final Cut“, cu infamul vers „Brejnev took Afghanistan“ și s-a ales praful. Apoi, undeva în Ucraina sovietică, a apărut chiar o directivă de interzicere expresă a acestora (ce ironie, erau la grămadă cu Village People, considerați decadenți. Decadenți?! O, erau doar foarte gay!).

Pot să vă relatez o istorioară care nu era legendă urbană. Mi s-a întâmplat mie. Cum cooperativele Radioprogres erau toate în faliment mascat, tovarășii de acolo s-au gândit să mai facă un ban și au început să înregistreze muzică străină pentru populație, contracost, firește. Așa mi-am tras la ei „Final cut“, pe o casetă cu bandă ORWO care se demagnetiza după cinci audiții, din care lipsea melodia „Get Your Filthy Hands Off My Desert“! Vă salut, cenzori de odinioară! O să vă însoțiți nepoții la concert? O să le spuneți cum ați contribuit la propagarea muzicii acestei trupe în România? Cum zic versurile lui Waters de la melodia „Final cut“ de pe albumul omonim – Ce-o să faceți? O să vă vindeți povestea revistei „Rolling Stone“?…

Și acum despre zid. Zidul acela nu al lui Pink, personajul din filmul cu Bob Geldof, care n-a crezut inițial în proiect, și nici al lui Waters, care n-a corespuns rolului. E al tatălui lui Waters. Și, de fapt, e al părinților noștri, al celor care au trăit într-un veac blestemat de totalitarism, fascist ori comunist, tot aia.

Iar noi ce-am făcut? Am făcut alte ziduri. Să țipăm, să zbierăm, ca în „Visul de după război“? („Should we shout, should we scream/ What happened to the post war dream?“).

Am moștenit și eu ziduri construite pe vremea părinților noștri. Am dărâmat câte am putut din ele. Am fost golan de Piața Universității, am răgușit cântând și scandând. Pe 13 iunie 1990, am văzut, la Arhitectură, un zid compus din așa-ziși muncitori de la IMGB. Aveau mâneci scurte și pantofi tip Ministerul de Interne, cu găurele. Mi s-a vârât un pumn uriaș sub nas și mi-a fost sfâșiată, jalnică metaforă textilă, cămașa hawaiană de la tata, pe care o purtam cu mândrie.

Scârbit de zidurile roșii ale lui Iliescu și de admiratorii lui, m-am lăsat de militantism civic. Am schimbat armele și am trecut la ironie: m-am culcat cu ziarista plătită de exponenții vechiului regim, niște securiști împuțiți, să-l defăimeze pe tata.

Apoi m-am luat cu alte probleme, poate mai importante.

Cred că am obosit puțin, în pofida faptului că am o energie uluitoare pentru patruzeci și treaba mea de ani, care, oricum, nu se compară cu vârsta lui Roger Waters, care luna viitoare devine septuagenar și treaba lui. Cad mereu, dar mă adun de pe jos și mă ridic. E bine să te ridici imediat cum te doboară viața, chit că vei uita mereu că vei mai cădea și cât de greu e să faci pe Sisif.

Acum construiesc propriul meu zid. E unul de apărare a bulei de fericire în care trăiesc. O simt atât de fragilă, balon de săpun înaintea oricui și-ar umfla fălcile, încât simt nevoia s-o protejez cu orice preț. Și atunci, ridic un zid. Cărămizile sunt grele și îmi rănesc mâinile. Unele pică. Le iau de pe jos sfărâmate și le adaug la zid, alături de cele ale părinților mei biologici și de cele ale formației Pink Floyd, părinții mei spirituali.

Aveți grijă de acest vis, murmură altundeva Waters. Pentru că e sănătos să îți asculți părinții, eu am grijă de visul meu de a face un zid, care nu e mare, nu e înfiorător și nu ascunde decât dragostea mea.Image

2 COMENTARII

  1. Excelent articol!

    Muzica celor de la Pink Floyd ar trebui predata la scoala. Asta credeam acum vreo cativa ani in urma, cand imi scriam acest gand pe un blog, idee cu care am revenit mai tarziu, cu cateva zile inaintea concertului lui Roger Waters de la Bucuresti, cand am scris un articol pentru ziarul „Adevarul”… Asta cred si astazi, ca ideile din muzica lui Waters ar prinde mult mai bine la elevii de gimnaziu sau de liceu de la noi decat prestatiile unor profesori constipati, care se straduie si ei cum pot sa-si azvarle elevii in masina de tocat a istoriei, in loc sa ii ajute sa isi construiasca singuri aripi si sa ii lase sa zboare liber, cat mai sus…

    Dar sa revenim la subiectul articolului… Intre timp Waters si-a lansat oficial albumul si din primele auditii, se pare ca va fi un nou album mare, care va ramane in istoria muzicii universale.

    Felicitari domnule Ghibutiu pentru acest articol, mi-a placut mult!

    • Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Subscriu ideii splendide ca muzica trupei Pink Floyd să ajungă în școli. Numai să nu cânte elevii „We don’t need no education!”… 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ