L-am dezamăgit nițel pe Matei cerându-i permisiunea de a reproduce doar portrete, el având un portofoliu fotografic mult mai vast, dar îi trece până când ne vom revedea. Ceea ce se întâmplă acceptabil de frecvent, întrucât colaborăm la revista „Șapte seri”.
La 31 de ani, Matei L. Buță e un artist, aș zice, al noului val – genul „pe vocație”, arzând pentru un cadru excelent dintr-o sută pe care altul le-ar socoti cu prisosință publicabile, tot cărându-și după el arsenalul fotografic la zi și voluminos pentru, practic, un moment. Momentul acela însă depășește lejer stadiul de simplu instantaneu: fotografiile lui sunt doldora de informații, căutătura subiecților obsedează, întreaga construcție vizuală urmărește persistent.
Cu camera în mână, Matei colecționează suflete – îmi amintește de un film despre un magrebin care pleacă în Europa pe urmele celui care îl fotografiase, fiind încredințat că îi furase sufletul. Matei însă doar le împrumută și le expune apoi, spre bucuria privitorilor, dar și a celor surprinși să-și vadă trăsături pe care poate doar acum le descoperă. Un dialog relaxat cu Matei Buță, după ce îi admirați câteva lucrări.
Matei, când te-ai apucat de fotografie?
Asta e o poveste „14 years in the making”. Când eram mic, eram fascinat de aparatul familiei, un Zenit mare şi greu. Nu aveam voie să mă joc cu el – exista oricând riscul de a-l strică. Mai apoi, prin liceu, au început să apară săpunierele compacte cu film. De îndată ce familia mea a avut un astfel de aparat, am primit vechiul aparat al tatălui meu. În liceu mă fascina mult mai mult partea mecanică a lui şi rezultatele ciudate care ieşeau de pe urma experimentelor mele. Aveam o alocaţie de un film pe săptămână. A fost fun. Atunci am făcut şi primul meu portret reuşit. Am tras o rolă cu o colegă de clasă, m-am ales cu o singură poză.
Ai studii de specialitate?
Da şi nu. Prietenul meu cel mai bun, Mihai, a făcut fotografie la facultate şi mereu eram interesat de ce mai face. Eu am avut un scurt curs de fotojurnalism la facultate, dar nu s-a prins mult de mine din el. YouTube-ul m-a învăţat mult de-a lungul anilor, mai ales partea de procesare. Am început, ca tot omul, cu NBC – Nunţi Botezuri Cumetrii, apoi câteva workshopuri. Au fost însă două cursuri importante care m-au ajutat în dezvoltare. Primul a fost un curs de un an împărţit în două semestre, oferit de Casă de Cultură a Studenţilor. Acolo am învăţat multă tehnică şi am avut destul de multe teme practice. În urma acestui curs, am reuşit să câştig un job ca fotograf de portret pe vas de croazieră. Al doilea curs, care aprofundează şi mai mult partea tehnică, dar intră şi puţin în latura artistică, este unul de trei ani oferit de the New York Institute of Photography. Dacă te ţine buzunarul, poţi să te duci să-l faci acolo, de nu, îl poţi parcurge online. Partea bună este că am un mentor din partea institutului – o fotografă de portret din New York care mă evaluează şi îndrumă.
Ce modele ai?
Wow, grea întrebare. Pot să-ţi spun ce albume am în bibliotecă, că e mai simplu: Helmut Newton, Sebastiao Salgado, Annie Leibovitz (x3), Joel Meyerowitz (x2), Irving Penn, Josef Koudelka, Richard Avedon, Brassai, Paul Strand, Cecil Beaton, Man Ray, Steve McCurry, Robert Frank, Cosmin Bumbuţ (x2). Pe lângă cei mai sus menţionaţi, îi mai urmăresc online şi pe Joey L., Platon, Marco Grob. Ce să mai… Sunt mulţi fotografi extraordinari în lumea asta. Desigur, din motive subiective, Annie îmi este foarte aproape de suflet. Încerc totuşi să învăţ cât mai mult de la cât mai mulţi.
Ce te interesează să surprinzi atunci când faci un portret?
Pentru mine un portret are două etape. Prima este lumina. Poţi avea cea mai interesantă expresie, dacă lumina nu este acolo, îţi strică imediat imaginea. Apoi vine partea cea mai grea, subiectul. În funcţie de şedinţă, pot avea un concept în gând şi îi pot oferi nişte indicaţii. În final însă totul se reduce la un dans între fotograf şi subiect. Iar dacă subiectul alege să intre în horă, e de ajuns să-ţi dăruiască un moment. Momentul acela magic când îţi dai seama că totul e acolo şi declanşezi. Din păcate nu se întâmplă foarte des asta. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul ard multe cadre până rămân cu unul bun. Ce caut? O relaţie, o reacţie, o conexiune, o sclipire. Nu ştiu ce caut, dar când o văd, ştiu că am găsit-o.
Îţi place să lucrezi cu artişti?
Desigur, iubesc artiştii. Pentru că artiştii sunt obişnuiţi să lucreze cu ei, cu arta lor. Sunt conştienţi de valorile lor şi, de obicei, le place să le pună în valoare. Iar dacă vorbim de artişti care se exprimă prin corpul lor, cu atât mai bine. Uite, un fotograf de teatru foarte bun, Adi Bulboacă, poate să-ţi spună şi mai mult despre asta. El mănâncă teatru pe pâine.
L-ai fotografia pe Ion Iliescu?
DA! Chiar îmi doresc să fotografiez toţi preşedinţii României. În cadrul unui mic proiect pe care însă nu ştiu de unde să-l încep. Încă! Nouă ne lipseşte fotografia de calitate în clasa politică. Nu trebuie să uităm că fotografia, înainte să devină artă, a fost primul mediu de reproducere exactă prin care am început să arhivăm lumea din jurul nostru. Fie bună, fie rea clasa noastră politică, eu cred că într-o oarecare măsură este şi datoria mea să ajut istoria să-i ţină mine. Prin intermediul meşteşugului meu. De aceea am făcut şi proiectul Români Frumoşi.
Pe când o expoziţie personală?
Pe când o a două expoziţie personală? Păi trebuia să fie în urmă cu puţin timp, total finanţată de mine. Birocraţia balaurului m-a împiedicat însă. Trebuie să recunosc, nici eu nu am avut răbdare să mai stau să bat la toate uşile şi să mă rog de ei. Altfel, tot frământ ideea unui nou proiect. Probabil când va fi gata … Prefer să lucrez dacă pot. Mai mult decât atât, cred că iniţiativa unei expoziţii trebuie să vină cumva din exterior, din partea unei instituţii în măsură să recunoască valoarea muncii depuse. Amu’, dacă se va întâmpla asta pe la noi, rămâne de văzut.
Te consideri fotograf de presă?
Nu. Pozele mele sunt în 90% din cazuri subiective. Nu mă interesează să redau obiectiv realitatea. Mă interesează să creez un cadru frumos.
E greu să îi convingi pe oameni să pozeze în ipostaze neconvenţionale – de pildă, pe coregraful Emil Rengle?
Ha-ha, cu Emil am lucrat pentru o campanie care nu s-a finalizat, din păcate. E un tânăr foarte talentat şi lipsit de inhibiţii. Ştii ce e greu? Să le câştigi încrederea! Sunt oameni care mă cunosc şi vin deschişi aproape spre orice idee. Alţii însă sunt mai retraşi şi se lasă greu convinşi. Iar încrederea nu se câştigă uneori aşa uşor, în prima şedinţă. Deseori, după ce termin de aranjat cadrul, mă transform din fotograf în psiholog. Alteori în bufon. Alteori în dictator. Pentru oameni diferiţi funcţionează chestii diferite. Cert este că nici nu am lucrat foarte mult în această direcţie. Pe scurt, uneori e greu alteori nu.
Ai fost recent pe ambele maluri ale Iordanului. Ce te-a impresionat?
A fost o experienţă foarte interesantă, deşi mi-aş fi dorit să pot fotografia mai mult. Nu sunt sigur că am reuşit să diger încă toată experienţă. Lumea acolo se învârte altfel, aproape că poţi mirosi tensiunea în aer. Sigur, lucrurile par destul de liniştite, iar turiştii sunt în general în siguranță. Am văzut zeci de autocare pline – deci situaţia trebuie să fie cât de cât stabilă.
Ştiu că ai o predilecţie pentru motoare. Unde ai mers cel mai departe pe două roţi?
Da, am trei mari pasiuni în viaţă – imaginea, schiul şi motocicleta. Am mers mult pe două roţi, din păcate însă, încă nu prea departe. Am făcut înconjurul Greciei prin 2007 – circa 6.000 de kilometri. Anul trecut mi-am luat cadou de 30 de ani o superbă motocicletă clasică – Royal Enfield Classic 500. Pe scurt ENF. ENF şi cu mine vom avea multe aventuri frumoase împreună. A văzut deja aproape toată ţară anul trecut, dar a şi scăpat puţin prin Europa până în Muntenegru.
– pe Matei îl găsiți pe pagina lui.
– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.
