„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Excelentă scriitoare și reputată jurnalistă, Adina Rosetti e și o mamă cât se poate de modernă. O persoană cu un umor fin și discret, ocupată până peste cap, complexă și demnă de admirație.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș oferi una dintre cărțile mele, care vorbesc mult mai bine despre mine decât aș putea eu să o fac. I-aș trimite un link către blogul meu. I-aș scrie o scrisoare. I-aș coace o plăcintă, i-aș face o ciorbă – dar nu mă pricep. Deci, tot mai bine cu cărțile.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Copiii mei, Clara și Anton, care mă inspiră și mă provoacă zilnic. Părinții mei (dar o să-i pomenesc la întrebarea următoare, aia cu binele). Iubitul meu.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Clar, părinții mei, un „cel mai mare bine” compus dintr-un bine constant, zilnic, mărunt și măreț, care durează de aproape 40 de ani. N-ar putea nimeni să concureze cu asta la categoria „bine”… Mi-au mai făcut bine niște cărți și niște scriitori care mi-au cam deschis ochii asupra unor chestiuni complicate – viață, moarte, alegeri, dragoste. Cât despre mine, nu știu, mi s-ar părea arogant să ierarhizez în vreun fel binele pe care încerc să-l fac…

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Aș povesti ceva din copilăria mea magică. Poate că or fi lucruri mai importante de zis, dar mi se pare că acolo, în copilărie, sunt sâmburii tuturor lucrurilor de mai târziu din viață, în momentele alea în care plimbam ghivece cu flori prin bloc, de la un etaj la altul, dorindu-mi să le distribui în mod egal la toate etajele, în care îmi imaginam ca descoperisem un coridor secret care ducea într-o altă dimensiune a lumii, dar care nu se arăta întotdeauna și oricui. Twin Peaks stuff…

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Lumea se prăbușește și se reconstruiește zilnic, de mai multe ori. Așa, fundamental, nu s-a prăbușit niciodată semnificativ peste mine, pot să spun că am avut noroc.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Despre un moment pe care l-am văzut și trăit, ca să fiu mai credibilă. Aveam 10 ani la Revoluție și eram perfect conștientă că sunt și eu parte dintr-un moment istoric, chiar dacă eram bolnavă de oreion, stăteam în casă și mă uitam la televizor.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La Brăila, locul copilăriei mele. În Deltă, la Sulina, un orășel unde totul începe cu „aici a fost odată”, niciodată cu „aici va fi”. Pe niște dealuri în Transilvania.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă. Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Răspund la întrebările astea împreună, pentru că mi se pare că definesc foarte bine starea profund contradictorie de „a fi român”, amestecul ăsta de mândrie cu jenă, de sublim și abject, de florin-salam-featuring-emil-cioran. Coexistăm cu toții în România asta pe care azi o iubim, mâine o urâm, și tot așa, într-o superbă disonanță cognitivă, cu o fabuloasă dublă măsură, trecând de la disperare neagră („nu se mai poate trăi aici”) la optimism nebun („ești țara în care vreau să trăiesc”), la fel cum ba o ridicăm în slăvi, ba o beștelim pe biata Simona Halep după cum câștigă sau pierde meciuri, ba-l adorăm pe Cristi Puiu când vine cu premii de la Cannes, ba-l punem la colț și ne „disociem” de el când nu se aliniază la opiniile noastre liberale, totul într-un mod care pare să scape oricărei predictibilități, de unde și vorba că aici nu te plictisești niciodată. Avem di tăti, mai ales pasiune (a se citi „patimă”), mai puțin toleranță. Încerc să exersez toleranța, imaginându-mi că totul, și chestiile care te fac să te simți bine, și alea care te fac să te simți stânjenit, țin de fapt de „natura umană” și mai puțin de sentimentul românesc al ființei.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Păi n-am încotro, de vreme ce mă ocup cu scrisul în limba română. Ba chiar și cu gânditul, tot în română. Tocmai am publicat o carte pentru copii („Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în Țara Cuvintelor Anapoda”), inspirată de expresii și locuțiuni verbale din limba română – ei, cum aș putea eu să scriu și să public o astfel de carte într-o altă țară? Așadar, e clar, rămân aici din interes.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De obicei, nu fac nimic special. Dar anul ăsta uite că pot să mă laud cu ceva în preajma zilei de 1 Decembrie – împreună cu 4 scriitoare minunate din asociația De Basm, lansăm „Nesupusele”, un volum pentru copii, cu povești inspirate din viața unor femei din România de ieri şi de azi, de vârste, profesii, etnii, religii diferite, care au creat, au făcut ştiinţă, au militat pentru diverse drepturi, au crescut copii şi au avut grijă de familiile lor, au alinat suferinţele celor de pe front, au plecat în lume pentru un trai mai bun pentru cei din jurul lor, au făcut performanţe în sport, au fost deschizătoare de drumuri. Sunt femei cu nume şi prenume sau „femei colective”, aparent fără renume, pe care am dorit să le recuperăm istoric şi cultural. Vă invităm pe nesupusele.ro!
Foto: Cornel Brad

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

20 − eighteen =