Alin Paicu: „A fost nevoie să vină, de la Miazănoapte, un domn impunător, cu barbă, care să facă din acest ţinut o ţară. Carol I ”

„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Ați găsit în această rubrică – ajunsă azi la ultimul episod, al 100-lea – niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Închei azi serialul #100 de români care mă inspiră – mulțumindu-le adânc atât celor care au răspuns, cât și celor care au citit, precum și lui Carmen Ghibuțiu, care a avut ideea – cu o opțiune sentimentală: Alin Paicu, cel mai talentat jurnalist al generației noastre, e și cel mai bun prieten al meu.
Nu ne-am tutuit niciodată și, dacă mă întrebați, nici nu e iminent. Cu toate astea, îl socot pe Alin un membru apropiat al familiei.
Om cu aleasă educație și neîntrecut vrăjitor al cuvintelor, domnul Paicu e de o discreție, o delicatețe sufletească și o mărinimie ce pot fi considerate mai potrivite altui veac, deși eu le găsesc peren valabile.
Și pentru că, așa cum observă Alin Paicu, nu se cuvine să vorbească despre cei cărora le-a făcut un mare bine, am să răspund eu: mie. Și nu sunt singurul. Sunt nenumărați tineri în presă, vârfuri ale generațiilor, care i-au trecut prin mâini acestui excelent formator de jurnaliști. Toți îl tratează cu respect. Ca și mine, deși suntem leat.

Ce i-ați spune despre dumneavoastră cuiva care nu vă cunoaște?
Că sunt un cetăţean cumsecade, a cărui prezenţă printre cele 100 de persoane din acest chestionar nu se justifică. Şi că am acceptat doar pentru că nu ştiu să refuz un om drag. Ce-ar mai fi de zis? Jurnalist din 1993, mai puţin talentat, dar onest în raport cu profesia. Că nu mă pot împăuna cu realizări răsunătoare: n-am dat jos niciodată, cu articolele mele, pe vremea când scriam zilnic, nici miniştri, nici secretari de stat, nici măcar un şef de federaţie sportivă. Mulţi dintre cei 25 de ani de presă i-am petrecut cu mâinile sub capotă, contribuind, după putere şi pricepere, la asamblarea unui număr de ziar, începând cu şedinţa de dimineaţă şi terminând cu ultima revizie, înainte de plecarea paginilor în tipografie, când oraşul stingea veioza şi se pregătea de culcare. Şi mi-a mai plăcut ceva: să fiu alături de cei tineri, să le insuflu respect pentru limba română, să-i ajut să crească profesional, să-i apăr, să ne tragem de şireturi şi, mai târziu un pic, să învăţ eu de la ei.

Care este persoana cea mai apropiată de dumneavoastră?
Superlativul şi majuscula i se cuvin, neîndoielnic, Mamei. Pentru că într-o seară de decembrie, în urma unui accident casnic, s-a ales cu arsuri de gradul doi şi trei pe 30% din suprafaţa corpului. Şi în loc să mă sune imediat ori să apeleze 112, a îndurat două ore, cu stoicism, durerile atroce, doar ca să mă aştepte la cină cu felul preferat de mâncare. Şi pentru că, un an mai târziu, după ce medicii i-au comunicat că suferă de o boală care nu iartă, m-a susţinut, luni întregi, ca să nu mă prăbuşesc, în loc să se întâmple invers. Pentru că a educat bine doi copii. Pentru tot.
Şi tata. Pentru că pe vremea întunericului şi a caloriferelor reci, când singura formă de nuditate acceptată era imaginea alimentarelor, s-a străduit să nu ne lipsească, mie şi surorii mele, nimic important – cărţile, revistele Pif şi multe altele.
Bunicii din sătucul ascuns printre dealurile Olteniei, pentru vacanţele de neuitat cu miros de porumb copt. Şi pentru că n-au încetat să spere, chiar şi după ce s-au trezit cu tractoarele colectivizării pe uliţă.
Din top nu poate lipsi iubita, care-mi suportă zilnic tabieturile, capriciile şi compulsiile. Nu pot lipsi sora şi nepoţii. Şi nici prietenii – nu mă încumet să nominalizez, doar de teama de a nu răni, prin omisiune involuntară, pe cineva.

Cine v-a făcut cel mai mare bine? Dar dumneavoastră cui i-ați făcut cel mai mare bine?
Complicat. Toţi cei de la care am învăţat lucruri, toţi cei care mi-au aşezat corect balizele. La partea a doua a întrebării nu se cuvine să răspund eu.

Dacă ar fi să alegeți un episod din viața dumneavoastră de până acum pe care să-l povestiți nepoților, care ar fi?
Iulia şi Vladimir, dacă aş mai fi în viaţă când voi o să aveţi vârsta mea de acum, v-aş spune că România voastră, cu spitale curate şi luminoase, cu autostrăzi de la est la vest şi de la nord la sud, cu şcoli colorate şi primitoare, n-a fost mereu aşa. Şi că un Rege, aflat la amurg, ne-a rugat să nu uităm că ţara de ieri nu era o moştenire de la părinţi, ci doar un împrumut de la voi, dragii unchiului.

Despre ce moment din istoria României i-ați povesti unui străin și de ce?
Aş evoca momentul în care locul ăsta era, să spunem, Pământul de la Miazăzi, ca în basmele lui J.R.R. Tolkien. Şi că a fost nevoie să vină, de la Miazănoapte, un domn impunător, cu barbă, care să facă din acest ţinut o ţară. Carol I înseamnă, probabil, cel mai important personaj din istoria noastră.

Un moment în care ați simțit că s-a prăbușit lumea peste dumneavoastră și cum l-ați depășit?
Pierderea părinţilor. Nu ştiu dacă am reuşit să-l depăşesc.

În ce loc din România v-ați petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Delta Dunării. La confluenţa dintre Braţul Sulina, la Mila 8,5, şi Dunărea Veche. Un loc de basm, cu trestii, cu peri sălbatici, cu fluturi, cu aburi plutind dimineaţa pe apă şi cu ţipete de pescăruşi la asfinţit. Şi nu mi-aş petrece acolo doar un weekend, ci o săptămână, o lună, un an, o viaţă.

Ultima dată când v-ați simțit bine că sunteți român.
Au fost mai multe asemenea momente. Piaţa Universităţii, în aprilie 1990; orele petrecute în frig, aşteptând la coadă, alături de mii de persoane, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul lui Corneliu Coposu, în noiembrie 1995, pe vremea Patrulaterului Roşu; iulie 2007, când Mick Jagger şi ceilalţi veterani de la Rolling Stones au inclus Bucureştiul pe harta turneului mondial. Şi, uite aşa, vremurile când unii dintre compatrioţi descopereau calităţile nutritive ale lebedelor erau tot mai departe.

Ultima dată când v-ați simțit stânjenit că sunteți român.
Ruşine nu mi-a fost niciodată. Ciudă – cred că da. În iunie 1994, plecam în Statele Unite, împreună cu fotoreporterul Ştefan Daday, Dumnezeu să-l odihnească!, pentru Cupa Mondială la fotbal. Am zburat cu Delta şi, din cauza unor probleme tehnice, aeronava Bucureşti – Frankfurt a ajuns cu întârziere. Transatlanticul în care urma să ne îmbarcăm pentru Los Angeles, un Jumbo 747, era deja pe pista principală şi aştepta transferul călătorilor de la Bucureşti, aşa că am fost preluaţi direct de un microbuz. Poliţia germană de frontieră grăbea formalităţile, iar călătorii treceau cu documentele la vedere. Când agenţii au văzut paşapoartele noastre verzi, n-a mai contat că Jumbo tura motoarele: „Halt!”, verificare minuţioasă a vizelor şi, prin sondaj, deschiderea unei valize. În cele din urmă, am urcat în microbuz, sub privirile nedumerite ale vesticilor, apoi în transatlantic. Ne-am muşcat buzele, şi eu, şi Fane, singurii români în aeronava plină cu nemţi şi cu americani. 11 ore mai târziu, când aterizam pe LAX, am văzut două porţi de acces. Pe una scria „US Citizens”, pe cealalată „Others”. Ne-am aşezat, cuminţi, la rândul format în faţa celei de-a doua porţi. Germanii, voioşi şi uşor ameţiţi, au luat cu asalt cealaltă poartă, unde nu era coadă. Un domn în uniformă, care semăna cu George Foreman, le-a făcut semn, tacticos, cu capul, să meargă la „Others”. Nemţii au început să fluture paşapoartele „Bundesrepublik Deutschland” şi să vocifereze. Americanul, nimic, nici măcar n-a mai clătinat capul, indicându-le, din privire, ghişeul „Others”. Recunosc, episodul m-a răcorit un pic.

De ce trăiți în România? V-ați gândit vreodată serios să plecați definitiv?
Pentru că „ţara mea are câmpii mănoase, dealuri înalte cu mândre flori”, nu? Am cochetat în câteva rânduri cu gândul plecării, mai ales în anii ’90, dar niciodată serios.

Ce faceți de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l puteți uita.
Lucrez. Şi da, nu mă dau în lături de la o fasole cu afumătură, mai ales dacă îşi fac loc, cât se poate de discret, o ceapă roşie, spartă cu pumnul, şi o pâine bine rumenită. Ce vreţi, bă, nişte ţărani!